Împotrivirea, spusă în toată puterea ei
„Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus” (I Tim. 2:5). Spusă în cea mai tare formă a ei, împotrivirea sună astfel. Miezul Evangheliei este că apropierea de Tatăl a fost deschisă de o singură Persoană, cu un singur preț, și că nimeni altcineva nu mai este de trebuință la ușă. A îndrepta o cerere către un creștin mort în veacul al patrulea pare a reinstala un lanț de mijlocitori pe care Crucea l-a înlăturat.
Acesta nu este un argument slab, iar în gura celor mai mulți care îl aduc nu este nici unul vrăjmaș. Este cea mai puternică împotrivire ridicată față de această practică ortodoxă și este ridicată de obicei de creștini care păzesc îndestularea lui Hristos fiindcă Îl iubesc. Un răspuns ortodox care o alungă cu mâna nu a răspuns deloc.
Așadar, calea cinstită este să lași versetul exact acolo unde este și să citești frazele din jurul lui, apoi să vezi ce spune restul Noului Testament despre creștinii care se roagă unii pentru alții și, în sfârșit, să spui limpede ce cred creștinii ortodocși că fac.
În lumea protestantă avem multe pilde de oameni cu inimi blânde, care, din dragoste pentru Hristos, sunt buni cu ceilalți.
Părintele Serafim Rose, cuvânt despre simplitate (1979), în ieromonah Damaschin, Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 87 (St. Herman of Alaska Brotherhood)
Ce face Pavel în acel paragraf
Paragraful care cuprinde versetul se deschide cu o poruncă de a mijloci. „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii” (I Tim. 2:1). Cu patru versete înainte de a scrie că unul este Mijlocitorul, Pavel le poruncește creștinilor să stea, prin rugăciune, între alți oameni și Dumnezeu. Dacă mijlocirea făcută de o făptură ar fi o concurență adusă lui Hristos, acesta ar fi cel dintâi loc în care ar fi trebuit exclusă.
Ceea ce face unică mijlocirea lui Hristos se spune chiar în rândul următor: El „S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți” (I Tim. 2:6). Aceasta este o lucrare de altă ordine decât o cerere. Niciun sfânt nu a murit pentru păcatele cuiva, nicio rugăciune ortodoxă nu lasă să se înțeleagă că ar fi murit, iar imnele Bisericii spun de mai multe ori, la fiecare slujbă, tocmai contrariul.
Pavel cere și el rugăciuni neîncetat, și nu de formă. Îi roagă stăruitor pe romani să se lupte împreună cu el în rugăciunile lor, le spune de două ori tesalonicenilor să se roage pentru el și îi roagă pe efeseni să se roage ca lui să i se dea cuvânt spre a grăi. Iacov rostește principiul: „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iac. 5:16). Scriptura socotește rugăciunile celorlalți creștini cu adevărat lucrătoare și îi deosebește pe cei drepți.
A cere rugăciune nu este același lucru cu a te ruga cuiva
Limba noastră estompează o deosebire care contează aici. A te ruga, în românește, înseamnă și pur și simplu a cere — de aceea îi spunem „te rog” unui om care nu este nicidecum dumnezeu. Rugăciunile ortodoxe adresate sfinților sunt cereri în acest înțeles, iar gramatica lor o arată: roagă-te pentru noi, mijlocește pentru noi, roagă pe Hristos Dumnezeu pentru noi.
Ceea ce nu se cere niciodată de la un sfânt este ceea ce poate da numai Dumnezeu. Niciun creștin ortodox nu cere de la un sfânt iertarea păcatelor, darul Duhului Sfânt sau Trupul și Sângele lui Hristos. Orice slujbă se încheie raportând totul Sfintei Treimi, iar orice binecuvântare se dă în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
În practică, deosebirea se vede ușor. O enoriașă din Kovan o roagă pe femeia de lângă ea, la cafeaua de după slujbă, să se roage pentru o programare la spital de marți, iar în aceeași seară îi cere același lucru Sfântului Pantelimon. Le socotește pe acestea două întâmplări ale aceleiași fapte, deosebite doar prin aceea că una dintre cele două prietene a ajuns mai departe decât ea.
Pot auzi ceva cei răposați?
Sub împotrivirea teologică stă una practică, iar aceasta este adesea adevărata întrebare: morții nu te pot auzi, așa că cui anume i te adresezi? Ortodoxia nu răspunde că sfinții ar fi atotștiutori, fiindcă nu sunt. Răspunsul este că ei sunt vii în Hristos și că, orice ar ști despre noi, știu în El, nu independent de El.
Scriptura nu tace asupra acestui lucru. Hristos spune despre patriarhi că Dumnezeu „nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Lc. 20:38). Mai spune și că este „bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Lc. 15:10), ceea ce înseamnă că întâmplări anume, din vieți anume de pe pământ, sunt cunoscute în cer.
Apocalipsa merge mai departe. Sub jertfelnic se află sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu, iar ele strigă cu glas mare, întrebându-L pe Dumnezeu până când va zăbovi să lucreze (Apoc. 6:9-10). Sunt conștiente, știu de lucruri neîncheiate pe pământ și Îl roagă pe Dumnezeu să facă ceva în privința lor. Orice altceva ar fi acel loc, el este o mijlocire adusă de oameni care au murit.
Ce arată Apocalipsa că se petrece în cer
Două scene din Apocalipsa sunt citate în aproape orice discuție ortodoxă despre acest subiect și merită citite pe îndelete. Când Mielul ia cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni cad înaintea Lui, „având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților” (Apoc. 5:8). Rugăciunile creștinilor de pe pământ se află în mâinile altora, în cer, și sunt aduse ca prinos.
A doua scenă este și mai limpede. Un înger stă la jertfelnic cu o cădelniță de aur, iar lui i se dă multă tămâie, „ca să o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților pe altarul de aur dinaintea tronului”; iar fumul tămâiei, împreună cu rugăciunile sfinților, „s-a suit înaintea lui Dumnezeu din mâna îngerului” (Apoc. 8:3-4).
Orice ar trage cineva din acele versete, ele nu descriu cerul ca pe o încăpere pecetluită. Descriu făpturi aflate înaintea lui Dumnezeu care poartă în mâini rugăciunile Bisericii. De aceea, de altfel, o slujbă ortodoxă este plină de tămâie și de aceea Vecernia se deschide cu versetul „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps. 140:2). Cădelnița este o mărturisire despre felul în care călătorește rugăciunea.
Ce făceau creștinii înainte să se certe cineva pe tema aceasta
Practica este mai veche decât argumentele aduse în sprijinul ei, ceea ce de obicei este semn că a crescut, nu că a fost născocită. În martiriul de sub biserica San Sebastiano din Roma, cei care treceau zgâriau în tencuială cereri prin care îi rugau pe Petru și pe Pavel să se roage pentru oameni anume; inscripțiile sunt datate îndeobște pe la mijlocul veacului al treilea. Acestea nu sunt tratate. Sunt scrisul de mână al unor creștini de rând.
La Manchester se păstrează cea mai veche rugăciune cunoscută adresată Maicii Domnului, Sub tuum praesidium, pe un papirus grecesc. Datarea ei este disputată, cercetătorii așezând-o oriunde între veacul al treilea și al patrulea, iar o înfățișare cinstită trebuie să o spună, în loc să pretindă cifra cea mai veche. Rugăciunea îi cere ocrotirea și rugăciunile, iar noi o cântăm și astăzi în bisericile ortodoxe ca „Sub milostivirea ta”.
Până în 787, practica era destul de veche pentru ca Sinodul al VII-lea Ecumenic să o descrie drept tradiție primită, vorbind despre cinstirea Născătoarei de Dumnezeu, a îngerilor, a apostolilor, a proorocilor și a mucenicilor, și despre căutarea mijlocirilor lor. Pentru un cititor protestant, un sinod din acel an nu încheie discuția, și nici nu este adus aici ca și cum ar încheia-o. Ca mărturie istorică, însă, el arată ce făceau deja creștinii și ce făceau de multă vreme.
Grija cinstită: linia chiar se poate estompa
Iată partea peste care scriitorii ortodocși nu se cuvine să treacă în grabă. Evlavia populară chiar alunecă, în fiecare veac și în fiecare țară. Un sfânt poate ajunge tratat ca un specialist consultat pentru un anume fel de necaz, rugăciunea poate aluneca în târguială, iar Maica Domnului poate fi abordată ca și cum ar fi mai blândă decât Fiul ei, ceea ce strică Evanghelia chiar în miezul ei. Oricine a petrecut vreme într-o parohie mare a văzut ceva din acestea.
Biserica știe lucrul acesta de multă vreme și a lucrat împotriva lui. Sinodul de la Laodiceea, în veacul al patrulea, le-a oprit creștinilor să părăsească Biserica lui Dumnezeu și să cheme îngerii în adunări separate, numind aceasta idolatrie ascunsă, iar aceeași rătăcire pare a fi cea împotriva căreia previne Pavel în Col. 2:18. Comentatorii observă că același sinod ia în altă parte cinstirea mucenicilor drept ceva de la sine înțeles, așa că ținta este un cult rival, nu mijlocirea ca atare.
Un preot ortodox trage din această istorie o încheiere care nu este defensivă. Acolo unde practica unui enoriaș a ajuns superstiție, răspunsul este să o îndrepți, nu să o explici frumos. Deosebirea dintre cinstire și adorare există tocmai fiindcă linia poate fi trecută, iar nimeni nu trage o linie acolo unde nimeni nu poate rătăci.
Ce se cere, de fapt
Scoate deformările și ce rămâne este modest. Creștinul crede că Biserica este un singur trup, că moartea nu a ciopârțit-o și că a cere rugăciune de la un mădular al acelui trup nu este o insultă adusă Capului ei. Orice cerere făcută unui sfânt este o cerere ca el să Îl roage pe Hristos — de aceea răspunsul la orice astfel de rugăciune vine de la El.
Nimeni nu-și închipuie că, rugând un prieten după slujbă să se roage pentru un copil bolnav, îl pune pe acel prieten în concurență cu Hristos. Ortodoxia întinde aceeași bună-cuviință obișnuită dincolo de mormânt, pe temeiul că prietenul îngropat anul trecut nu este mai puțin viu decât cel care șade pe scaunul de alături. Lucrul acesta ori este adevărat, ori nu este; idolatrie nu este în niciunul dintre cazuri.
Mai este un lucru, spus mai încet. Creștinul care nu roagă pe nimeni să se roage pentru el nu este mai aproape de Hristos pentru asta, ci doar mai singur, iar scrierile apostolice nu laudă o astfel de singurătate. Epistolele lui Pavel sunt pline de oameni care se sprijină unii pe alții. Ortodoxia ține doar că lista celor care te pot sprijini este mai lungă decât registrul parohiei.
Unde îl lasă toate acestea pe cititorul care nu este de acord
Nimic de aici nu-i cere unui vizitator protestant să înceapă să ceară rugăciunile sfinților. Cere doar ca practica să fie cântărită pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce pare de la distanță: o cerere de rugăciune, adresată unor creștini vii în Hristos, la care răspunde numai Hristos.
Părintele Serafim Rose, ieromonahul american ale cărui cărți îi aduc pe mulți dintre cei ce întreabă la acest subiect, a fost crescut într-o familie protestantă și a scris pe larg despre felul în care se cuvine să le vorbească ortodocșii oamenilor din care au ieșit. El ținea învățătura ortodoxă tradițională, că Biserica este una și că Sfintele Taine se dau în ea, și totuși refuza să se pronunțe asupra locului în care stă vreun om anume înaintea lui Dumnezeu.
Parohia din Kovan slujește Privegherea sâmbătă seara și Sfânta Liturghie duminică dimineața, iar ecteniile din amândouă cuprind rugăciuni pentru cei vii, rugăciuni pentru cei adormiți și cereri de rugăciune către sfinți. Cel venit este binevenit să stea la toată slujba și să fie de acord doar cu o parte din ea.
Nu este niciun motiv pentru care să nu-i putem numi creștini și să nu fim în bune legături cu ei
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonah Damaschin, Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman of Alaska Brotherhood)