Împotrivirea, luată în toată puterea ei
Pentru mulți creștini, gândul de a-ți spune păcatele altui om nu este doar ciudat, ci de-a dreptul inacceptabil, iar împotrivirea este serioasă. Scriptura spune că unul este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (I Tim. 2:5). Îl cheamă pe credincios să se apropie cu încredere de tronul harului (Evr. 4:16). Făgăduiește că, dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios și drept și le va ierta (I In. 1:9). În niciuna dintre aceste fraze nu apare vreun preot.
La acestea se adaugă amintiri care nu pot fi alungate cu mâna: clerici care s-au folosit de ce li s-a spus, rânduieli în care apropierea de Dumnezeu era dată cu porția și lunga dispută a Reformei despre dacă iertarea poate fi făcută să atârne de o instituție. Cel crescut cu asemenea amintiri are dreptate să fie prevăzător. Cititorul care ajunge la această pagină bănuitor nu este greu de mulțumit; este un om responsabil, iar articolul acesta este scris pentru el, nu pe lângă el.
În ce este Ortodoxia de acord cu tine
Să începem cu ceea ce ne unește, fiindcă este mai mult decât se așteaptă cei mai mulți. Biserica Ortodoxă învață că păcatele sunt iertate de Dumnezeu și de nimeni altcineva. Niciun preot nu iartă prin vreo putere a lui, iar niciun catehism ortodox nu pretinde altceva. Molitfelnicul slavon o spune chiar la începutul rânduielii: înainte de a se rosti ceva, preotul îi spune celui care se spovedește că Hristos stă aici, nevăzut, primind mărturisirea, și că el însuși este doar un martor, mărturisind înaintea lui Dumnezeu tot ce spune cel venit.
Ortodoxia este de acord și că un creștin trebuie să-și mărturisească păcatele de-a dreptul lui Dumnezeu, neîncetat, fără să aștepte pe nimeni. Rugăciunile zilnice ale unui mirean ortodox sunt pline de aceasta. Pravila de dimineață și cea de seară cuprind recunoașterea deschisă a păcatului; rugăciunile dinaintea împărtășirii sunt aproape în întregime mărturisire; însăși Rugăciunea lui Iisus se încheie cu cuvintele „pe mine, păcătosul”. Nimănui nu i se cere să-și strângă păcatele pentru o programare lunară. Părintele Serafim Rose, scriind unui convertit care se făcuse aspru în asemenea lucruri, a așezat prioritățile într-o ordine care merită ținută minte.
Așadar, dezacordul este mai îngust decât pare la început. Nu este despre dacă Dumnezeu iartă sau dacă un creștin poate vorbi de-a dreptul cu El. Privește o singură întrebare: dacă viața creștină obișnuită cuprinde și rostirea lucrului cu glas tare, o dată, înaintea cuiva pe care Biserica l-a rânduit să asculte.
Cel dintâi lucru, și cel însemnat, nu este nicidecum „corectitudinea”, ci dragostea creștinească și buna înțelegere.
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 5/18 iunie 1979, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Iacov 5:16 și Ioan 20:23
Două locuri poartă cea mai mare parte a greutății. Cel dintâi este din Epistola Sfântului Apostol Iacov, iar ultima lui parte este cea pe care scriitorii ortodocși o subliniază: „Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați” (Iac. 5:16). Scopul dat nu este încheierea socotelilor. Este vindecarea. Versetul stă îndată după îndrumarea de a chema preoții Bisericii să se roage asupra celui bolnav și să-l ungă cu untdelemn, și de aceea Biserica nu l-a citit niciodată ca pe un sfat despre o discuție întâmplătoare între prieteni.
Al doilea este din seara Învierii. Hristos suflă asupra apostolilor și le spune: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In. 20:22-23). Ceva se încredințează acolo unor oameni anume, iar Biserica Ortodoxă înțelege că acea încredințare a fost transmisă mai departe. Orice ar însemna această frază, este greu să faci din ea nimic.
Alături de acestea stau descrierile limpezi ale practicii de la început. Oamenii veneau la Ioan la Iordan, „mărturisindu-și păcatele” (Mt. 3:6). La Efes, „mulți dintre cei ce crezuseră veneau, mărturisindu-se și spunând faptele lor” (F.A. 19:18). Mărturisirea publică înaintea obștii este bine documentată în cele dintâi veacuri creștine; forma particulară folosită astăzi a crescut din ea, mai ales prin mănăstiri, ca o rânduială mai blândă, nu mai aspră.
Tămăduire, nu osândire
Icoana la care ajunge Tradiția ortodoxă este mai degrabă medicală decât juridică. Biserica este spital, preotul este un doctor care a fost el însuși bolnav, iar păcatele numite sunt simptome, nu capete de acuzare. În acele cinci minute nu se hotărăște nimic despre soarta veșnică a celui care se spovedește. Se tratează ceva.
Lucrul acesta schimbă tonul a toate. Judecătorul vrea o recunoaștere; doctorul vrea o descriere exactă. Judecătorul a terminat când s-a dat sentința; doctorul îți spune să mai vii. Când preotul dă un canon de pocăință, numit în grecește epitimie, el este gândit ca rețetă, nu ca amendă: o pravilă de rugăciune, o faptă de milostenie, o deprindere de rupt, uneori o vreme de oprire de la împărtășire — și întotdeauna ceva îndreptat spre boala de dedesubt.
Sfântul Grigorie Teologul, propovăduind despre Botez, a numărat botezul lacrimilor între spălările pe care le dă Dumnezeu, iar Părinții vorbesc îndeobște despre pocăință ca despre un al doilea botez. Acesta este registrul. Spovedania nu este o umilire de răbdat, ci mijlocul obișnuit prin care creștinul este spălat iarăși și iarăși, atâta vreme cât are nevoie, adică toată viața. Părintele Serafim Rose stăruia că această latură lăuntrică cântărește mai mult decât orice exactitate din afară.
A fi corect este latura din afară a creștinismului. Este important, dar nu de cea dintâi însemnătate.
Părintele Serafim Rose, cuvânt despre simplitate, 1979, citat de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 87 (St. Herman Press, 2003)
Atunci de ce să mai ții un martor?
Dacă Dumnezeu iartă, iar preotul nu, întrebarea se ascute în loc să se stingă. De ce să rostești cuvintele înaintea unui om? Răspunsul ortodox nu este, mai întâi, despre autoritate. Este despre ce face păcatul unui om și despre ce trebuie ca să fie desfăcut.
Păcatul propășește în ascuns. Cei mai mulți dintre noi putem ține o mărturisire lăuntrică pe deplin sinceră, care totuși taie pe tăcute cele două sau trei lucruri de care nu avem de gând să ne lăsăm, și o putem ține ani de zile fără să băgăm de seamă. Rostirea lucrului cu glas tare înaintea unei ființe omenești rupe această tăiere. Costă ceva, iar costul este tocmai miezul: rușinea prin care trebuie trecut este ea însăși parte a tămăduirii și se plătește o singură dată, în loc să fie purtată la nesfârșit.
Mai este și faptul de a nu rămâne singur cu lucrul acela. Celui care se mărturisește numai înlăuntru nu i se poate spune niciodată nimic în schimb. Nu poate fi întrebat, nu poate fi îndreptat, nu poate fi încredințat că ceea ce îl chinuie de cincisprezece ani nu este, de fapt, păcatul cel de neiertat. Biserica ține un martor tocmai ca să poată auzi cel care se spovedește un glas omenesc spunându-i că este iertat și că poate merge în pace.
Iar martorul este rânduit, nu ales la întâmplare, tocmai fiindcă astfel este legat. Dă socoteală episcopului său, este deprins să vorbească puțin și este ținut de o taină absolută. Mărturisirea făcută unui prieten binevoitor nu are o astfel de ocrotire, iar prietenii s-au pierdut pentru mai puțin.
Ce se petrece de fapt, pas cu pas
Forma practică este mult mai simplă decât își închipuie lumea, iar într-o parohie rusească nu există cabină, nu există grilaj și nu există anonimat. Spovedania se ascultă de obicei în timpul Privegherii de sâmbătă seara, înainte de Sfânta Liturghie duminică dimineața, sau prin înțelegere, la altă vreme.
Ceea ce urmează este șirul obișnuit la parohia noastră din Kovan. Merită citit o dată înainte, fiindcă cea mai mare parte a neliniștii pe care o aduc oamenii la cea dintâi spovedanie se dovedește a fi neliniște în privința mișcărilor, nu a păcatelor, iar mișcările se învață într-un minut.
Cea dintâi spovedanie poate ține mai mult, și așa este de așteptat; spune-o când vii și cere o vreme în care preotul nu se pregătește în același timp să înceapă o slujbă. Spovedania se ascultă aici în rusește și în engleză.
- Stai împreună cu preotul la un analog, un pupitru înclinat, de obicei într-o parte a bisericii. Pe el se află o cruce și Sfânta Evanghelie. Amândoi stați cu fața spre ele; preotul este lângă tine, nu în fața ta.
- Cei care așteaptă păstrează distanța, iar vorba se ține încet. Dacă biserica este plină, cere o vreme în care nu este.
- Preotul poate citi o rugăciune scurtă, în care se cuprinde și amintirea că Hristos stă aici nevăzut și că preotul este doar un martor.
- Îți spui păcatele simplu, cu cuvintele tale. Nu ai de învățat nicio formulă și nu ți se cere niciun vocabular anume. Numește lucrul și oprește-te; împrejurările, lămuririle și greșelile altora nu sunt de trebuință.
- Preotul poate pune o întrebare sau poate da un scurt cuvânt de povățuire. Uneori dă un canon de pocăință, înțeles ca doctorie, nu ca pedeapsă.
- Îți pune epitrahilul pe cap și citește rugăciunea de dezlegare, apoi săruți crucea și Evanghelia. Cele mai multe spovedanii țin câteva minute.
Pregătirea și cât de des
Pregătirea nu cere vreo tehnică. O seară de liniște este de ajuns: rugăciunile dinaintea spovedaniei, tipărite în orice carte de rugăciuni ortodoxă, o citire fără grabă a poruncilor sau a Fericirilor și puțină sinceritate despre unde s-au dus, de fapt, săptămânile din urmă. Unora le folosește să scrie o listă scurtă și să o rupă după aceea; altora scrisul li se preface în compunere, care este cu totul altă îndeletnicire.
Două luări-aminte merită transmise. Nu mărturisi păcatele altora — este cel mai obișnuit fel în care o spovedanie o ia razna. Și nu ține o autoanaliză; preotul nu are nevoie de teoria ta despre de ce ești așa cum ești, ci numai de ce ai făcut și de ce ai vrea să ți se vindece.
Deasa spovedanie se deosebește de la o Biserică Ortodoxă la alta și chiar de la o parohie la alta. În practica rusă, spovedania merge de obicei înaintea împărtășirii, așa că cel care se împărtășește des se spovedește des. Practica grecească este, în general, mai rară. Nici una, nici alta nu sunt o regulă pe care și-o pune omul singur; merită întrebat preotul ce rânduială se potrivește stării tale, iar un preot cu bun-simț nu va cere aceeași rânduială de la un monah, de la o asistentă cu ture de noapte și de la o mamă cu trei copii.
Dacă nu ai făcut niciodată lucrul acesta
Trei lucruri merită de obicei spuse cuiva care se gândește la cea dintâi spovedanie. Nimic din ce aduci nu va fi nou pentru preot; clericii de parohie au auzit toată întinderea omenească și îi interesează mai ales dacă vrei să te izbăvești de ceea ce spui. Taina este absolută, fără excepție pentru familie, poliție, episcopi sau vorbă la masă. Și te poți opri în orice clipă, poți pune o întrebare sau poți spune că te-ai răzgândit și ai prefera doar să stai de vorbă.
Ortodoxia ține această practică drept parte a vieții creștine obișnuite și nu o dă drept dovadă că rugăciunile altcuiva ar fi rămas neascultate. Unde stă un om înaintea lui Dumnezeu este treaba lui Dumnezeu. Ceea ce dă Biserica este un martor, o rugăciune și o ușă de ieșire din odaia în care te-ai tot certat cu tine însuți. Părintele Serafim Rose a încheiat o scrisoare către un convertit cu o urare care slujește aici, drept rând de încheiere, tot atât de bine ca oricare alta.
Dacă ai vrea să vorbești despre ceva din toate acestea, fără să te legi cu nimic, preotul din Kovan poate fi găsit prin site-ul parohiei, iar o discuție la un ceai după Sfânta Liturghie este un început cât se poate de firesc.
Dumnezeu să-ți păzească inima moale și plină de dragoste pentru Hristos și pentru aproapele tău
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 25 mai 1979, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)