Un blog cu o regulă și de unde vine regula
Tot ce se scrie pe site-ul acesta urmează o regulă, iar parohia a socotit mai cinstit să așeze regula într-un articol decât să lase cititorii să o descopere singuri. Regula nu este un stil al casei. Vine dintr-o scrisoare scrisă într-o colibă din nordul Californiei la 27 noiembrie 1980 și dintr-un articol publicat mai devreme în același an într-o revistă ortodoxă mică, cu câteva sute de abonați.
Pe scurt: Biserica Ortodoxă face o afirmație mare despre sine, iar paginile acestea vor rosti afirmația pe față, fiindcă a o estompa ar fi o necuviință față de oricine a venit aici ca să afle ce cred de fapt ortodocșii. Dar afirmația nu va fi prefăcută în armă împotriva celui care o citește. Aceasta nu este un compromis modern între convingere și politețe. Este chiar poziția părintelui Serafim Rose, pe care a susținut-o în scris în ultimii doi ani ai vieții sale.
Patru lucruri, ținute în același timp
Este lesne de înfățișat greșit, și chiar este înfățișat greșit în amândouă direcțiile. Unii citează propozițiile lui cele mai tăioase și îl prezintă ca pe un om al cărui interes de căpetenie ar fi fost să le spună altor creștini unde stau. Alții le citează pe cele mai blânde și fac din el ceva ce el ar fi refuzat să fie numit. A ținut laolaltă patru lucruri, iar lăsarea deoparte a oricăruia dintre ele dă un alt om.
- Biserica Ortodoxă este Biserica întemeiată de Hristos, iar Tainele se dau în ea. A spus aceasta fără nicio nuanțare și a repetat-o.
- Nu ne revine nouă să spunem unde stă înaintea lui Dumnezeu vreun suflet anume din afara acelei Biserici. A refuzat întrebarea aceasta de fiecare dată când i s-a pus și a lăsat-o în seama lui Dumnezeu.
- Viața creștină din afara Ortodoxiei este reală. Credea că protestanții se nasc cu adevărat din nou în Hristos, că Îl iubesc pe Hristos și că, în anumite privințe, îi fac de rușine pe ortodocși.
- Polemica aspră a convertiților este o boală duhovnicească și face Bisericii mai mult rău decât greșelile pe care le atacă.
Propoziția pe care a pus-o în tipar
În 1980, părintele Serafim a publicat o apărare a părintelui Dimitrie Dudko, preot moscovit aflat atunci sub presiunea autorităților sovietice, în The Orthodox Word, revista pe care o îngrijea și o tipărea el însuși. O parte din articol se întorcea către proprii lui cititori. Între convertiții occidentali la Ortodoxie, scria el, este o ispită de a vorbi prea ușor despre erezie și eretici și de a folosi greșelile celor neortodocși drept scuză pentru ceea ce numea „mulțumirea de sine fariseică” față de propria noastră Ortodoxie. Apoi venea judecata.
Citiți-o încet, fiindcă este ușor să treceți peste ea. El nu spune că acel convertit aspru are faptele greșite. Încuviințează că teologia poate fi corectă, cuvânt cu cuvânt, și osândește atitudinea oricum. Propoziția merge mai departe numind urmarea: atitudinea aceasta, scria el, ajută la îndepărtarea de Biserica Ortodoxă a multora care altminteri ar fi fost atrași de ea.
Proveniența contează. Nu a fost o vorbă spusă în particular și prinsă în memoriile cuiva, nici un rând dintr-o scrisoare dată la iveală după moartea lui. A publicat-o, sub propriul nume, în revista pe care o întemeiase și o conducea. Este lucrul cel mai tare pe care l-a spus pe tema aceasta și cel mai ușor de verificat.
Chiar și atunci când este formulată într-un chip corect din punct de vedere teologic, atitudinea aceasta este greșită duhovnicește
părintele Serafim Rose, «În apărarea părintelui Dimitrie Dudko», The Orthodox Word, nr. 2 (1980), p. 131; citat în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Scrisoarea din 27 noiembrie 1980
Celălalt text de căpetenie este o scrisoare, iar prilejul ei merită cunoscut. O catehumenă îi scrisese tulburată. Citise autori ortodocși și dăduse peste cuvinte precum „papistași” și „eretic”, și îi spunea că, fiind membră a unei rase căreia i se puseseră multe porecle, disprețuiește obiceiul acesta și nu dorește să și-l însușească ea însăși. Voia să știe dacă are voie să își numească creștini rudele protestante și romano-catolice. Îl pomenea pe Sfântul Inochentie al Alaskăi, care fusese vădit binevoitor față de preoții franciscani pe care i-a întâlnit în California.
Răspunsul lui începe cu bucurie, nu cu îndreptare. Era bucuros să primească scrisoarea, i-a spus, fiindcă felul ei de a privi lucrurile arăta că înlăuntrul adevărului Ortodoxiei, care o atrăgea, ea voia să afle loc pentru o atitudine iubitoare și plină de compătimire față de cei din afara ei — iar aceasta, spunea el, este ceea ce învață Ortodoxia. Apoi și-a așezat poziția în puncte numerotate. Punctele nu sunt blânde.
Ce a susținut și ce a refuzat să susțină
Începe de unde începe Biserica Ortodoxă. Ortodoxia este Biserica întemeiată de Hristos pentru mântuirea neamului omenesc; numai în Biserica Ortodoxă se dă harul prin Taine; iar dacă mântuirea este destul de anevoioasă înăuntrul Bisericii, trebuie să fie și mai grea în afara ei. Aceasta este învățătura ortodoxă tradițională, spusă fără pernă sub ea. Site-ul acesta nu va pretinde că el ar fi spus ceva mai blând, fiindcă un cititor care urmează trimiterea va găsi pasajul în zece minute și va trage pe bună dreptate concluzia că îl dresăm.
Apoi vine întorsătura. Tot ce a scris despre alți creștini în următorii doi ani se rotește în jurul ei, iar ea este spusă într-o singură propoziție, fără argument și fără scuze, ca și cum ar fi pur și simplu urmarea de la sine înțeleasă a credinței că Dumnezeu este Judecătorul sufletelor, iar noi nu suntem.
Dacă Dumnezeu voiește să dea mântuirea cuiva care este creștin în cel mai bun fel pe care îl cunoaște, continua părintele Serafim, aceasta Îl privește pe Dumnezeu, nu pe noi. Luați seama ce fel de deosebire este aceasta. Biserica învață unde se dau Tainele; nu i s-a dat sarcina de a emite constatări despre suflete anume, iar el nu a emis niciuna. A ținut învățătura și a refuzat sentința, și nu socotea că cele două s-ar bate cap în cap.
nu ne revine nouă să definim starea celor care se află în afara Bisericii Ortodoxe
părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Ce a spus despre creștinii protestanți
În aceeași scrisoare a scris că el însuși poate primi experiența protestanților de a se naște din nou în Hristos. Întâlnise oameni, spunea el, care își schimbaseră viața cu totul prin întâlnirea cu Hristos, și nu avea să le tăgăduiască trăirea doar fiindcă nu erau ortodocși. Pe astfel de oameni îi numea creștini începători și socotea că nu pot avea plinătatea creștinismului până ce nu se unesc cu Biserica Ortodoxă. Nu și-a retras prima jumătate a frazei ca să o poată rosti pe a doua.
În altă parte a mers mai departe. Mai mulți dintre fiii lui duhovnicești veniseră dintr-o comunitate evanghelică din Eureka, California, iar într-o conferință din acel an i-a descris unui auditoriu ortodox cu admirație pe față: oameni calzi, iubitori, care în chip vădit Îl iubesc pe Hristos, care credeau în lupta duhovnicească, care se sileau să se ierte unii pe alții în loc să nutrească ranchiună și care luau de pe stradă oameni fără adăpost. În privința aceasta, spunea el, ei sunt o pildă a ceea ce ar trebui să fim noi, ba chiar mai mult.
Vorbind cu un an mai devreme despre simplitate, a spus același lucru alor săi. Lumea protestantă, observa el, are multe pilde de oameni cu inima blândă, care sunt buni cu ceilalți din dragoste pentru Hristos; acesta este creștinismul de temelie, iar niciun ortodox nu ar trebui să își închipuie că poate fi rece și aspru și corect și totuși creștin. Avertismentul este îndreptat înăuntru, nu în afară.
În scrisoare este o singură critică a învățăturii protestante, iar el o face fără înfierbântare. Socotea că ideea potrivit căreia omul mântuit nu mai are nimic de făcut, fiindcă Hristos a făcut totul, stă în calea înțelegerii accentului ortodox pe nevoința pentru mântuirea proprie după ce ea a fost dată, și îl cita pe Sfântul Apostol Pavel: „lucrați cu frică și cu cutremur la mântuirea voastră” (Filip. 2:12). Aceasta este o deosebire reală, iar alte articole de aici o vor lua pe larg în discuție.
După ce a numit-o, însă, a trecut îndată mai departe. Aproape toate colindele religioase de Crăciun, observa el în suflarea următoare, sunt cât se poate de bune și sunt cântate de ortodocșii din America — unele dintre ele, adăuga el cu vădit haz, chiar în mănăstirile cele mai aspre. Deosebirea a fost spusă o dată, cu exactitate, iar apoi el a încetat să o apese.
Potențial ortodocși
Scrisoarea se încheie cu o formulare pe care părintele Serafim nu și-o însușește. O pune pe seama părintelui Dimitrie Dudko, preotul moscovit pe care îl apărase în tipar în același an, și o dă drept concluzia întregului argument. Este propoziția care dă tonul întregului site și merită avută în față în chiar cuvintele lui.
Luați seama că propoziția nu se oprește acolo. Ea continuă într-o paranteză, iar paranteza este partea care îl costă ceva pe cel care scrie: „(dacă măcar noi înșine le-am da o pildă mai bună!)”. Semnul exclamării este al lui. Nu îi felicită pe ortodocși pentru poziția lor; sugerează că pricina pentru care alții nu au văzut ce este Biserica ar putea ține mult mai mult de noi decât de ei.
Spusese același lucru, mai cumpănit, cu câteva paragrafe mai sus. Despre creștinii din afara Bisericii Ortodoxe scria că ei nu au încă adevărul deplin — poate fiindcă nu le-a fost încă descoperit, poate fiindcă este vina noastră, că nu trăim și nu propovăduim credința ortodoxă într-un fel pe care ei să îl poată înțelege. După socoteala lui, punctul cel mai probabil de eșec în toată această întâlnire este partea ortodoxă a ei.
Într-o conferință din același an a spus și versiunea pozitivă a lucrului. Dacă Biserica Ortodoxă are cu adevărat plinătatea creștinismului, susținea el, atunci trebuie să fie ceva vizibil în viața de fiecare zi a oamenilor ei, pe care cel ce iubește sincer adevărul să îl recunoască și să îl dorească. Acesta este un standard cu mult mai pretențios decât câștigarea unei dispute.
Ar trebui să îi privim pe cei neortodocși ca pe niște oameni cărora Ortodoxia nu le-a fost încă descoperită, ca pe niște oameni care sunt potențial ortodocși
părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Boala corectitudinii
Avea un nume pentru lucrul împotriva căruia lupta. Îi spunea „supra-corectitudine”, iar uneori „boala corectitudinii”: o îngustime pe care o vedea răspândindu-se printre convertiți și printre ortodocșii născuți în Apus în anii ’70, care oferea răspunsuri simple la întrebări încurcate și o linie de partid pe orice temă cu putință. Mulți convertiți, scria el, se agață de corectitudine ca de biberonul unui prunc, iar el socotea că și-ar mântui mai bine sufletul dacă ar fi puțin incorecți, dar mai smeriți.
Ce făcea neobișnuit acest diagnostic era locul unde așeza el primejdia. Alții din generația lui avertizau că Biserica se moleșește; el socotea că necazul mai adânc merge în cealaltă direcție, că pierderea adevărată este gustul Ortodoxiei și că asprimea nu va mântui pe nimeni care nu mai are gustul și simțirea credinței. Citind scrisoarea unui preot care susținea că unor ortodocși lipsiți de orice din Uganda nu ar trebui să li se dea ajutor fiindcă țineau de jurisdicția greșită, s-a întrebat cum ar putea fi înfruntat un asemenea elitism cu inima rece.
A fi corect, le-a spus unor ascultători în 1979, este latura exterioară a creștinismului: importantă, dar nu de cea dintâi importanță. Despre omul care îți taie capul pentru o neînțelegere a făcut o observație greu de uitat — că un asemenea om arată slăbiciune, fiindcă este atât de nesigur pe sine încât trebuie să te convertească pentru a fi încredințat că el însuși crede. Oricine s-a certat despre religie pe internet va recunoaște portretul.
Mai ales cu propriile noastre familii
Un fapt biografic ține totul în loc. Familia părintelui Serafim era protestantă. Mama lui a rămas protestantă; tatăl lui fusese crescut romano-catolic și s-a făcut protestant când s-a însurat. Fiul lor a intrat într-o biserică rusească din San Francisco la douăzeci și șapte de ani și și-a petrecut restul vieții scriind despre credința ortodoxă, iar ei nu l-au urmat. Nu teoretiza despre rudele altora.
Așa că, atunci când i-a spus catehumenei că nu există niciun motiv pentru care să nu își poată numi creștini rudele și să nu fie în bune relații cu ele, recunoscând că au măcar credința în Hristos în comun, și că se cade să „trăim în pace mai ales cu propriile noastre familii”, el își descria propria purtare. A tras totodată singura linie pe care socotea că o poate trece pe drept polemica: un ton aspru se cere, scria el, numai atunci când cineva încearcă într-adevăr să ne ia turmele sau să ne schimbe învățătura. În afara acestor două cazuri, nu.
Acesta este registrul pe care paginile de față vor încerca să îl țină. Vă vom spune ce a ținut Biserica Ortodoxă, inclusiv acolo unde aceasta se deosebește de ce vi s-a predat poate dumneavoastră, și nu vom pili deosebirile până ce nu mai rămâne nimic din ele; ar fi o pierdere a timpului dumneavoastră și o jignire adusă inteligenței dumneavoastră. Ce nu vom face este să vă tratăm ca pe un adversar. Părintele Serafim socotea că oricum nu argumentul a fost vreodată cel care a convins pe cineva — că ceea ce convinge este vederea, în viața Bisericii, a ceva vrednic de dorit. Ușa este descuiată și se deschide în afară.