Cercetați duhurile
Îndemnul apostolesc este fără ocolișuri și este adresat credincioșilor. „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume” (I In. 4:1). Sfântul Ioan nu le scrie unor sceptici care se îndoiesc că ar exista ceva duhovnicesc. Le scrie unor creștini care aveau trăiri și le spune că faptul de a avea o trăire nu lămurește prin sine nimic.
Cei mai mulți dintre noi facem instinctiv pe dos. Se întâmplă ceva în rugăciune — căldură, lacrimi, o încredințare neașteptată, simțământul că ni se vorbește — iar intensitatea însăși pare să fie propria ei dovadă. Cu cât s-a simțit mai tare, cu atât trebuie să fi fost mai adevărat. Tradiția ortodoxă nu primește această deducție și are un corp mare și lipsit de strălucire de învățături despre felul în care greșesc aici oamenii sinceri. Ea pornește de la bun început de la ideea că greșeala este un lucru obișnuit.
Cuvântul pe care îl folosesc Părinții
Scriitorii nevoitori greci și ruși au un termen pentru starea aceasta: în slavonă și în rusă, prelest, redat de obicei prin înșelare sau amăgire duhovnicească. Românește spunem înșelarea duhovnicească, iar cuvântul acoperă lucrul destul de bine. Înșelarea nu este minciună și nu este nebunie. Este starea omului care a luat altceva — propria închipuire, propriii nervi, propria slavă deșartă sau o inteligență care nu este a lui — drept harul lui Dumnezeu, și care este adesea cel din urmă care bănuiește ceva.
Părintele Serafim Rose a expus învățătura mai ales după episcopul Ignatie Briancianinov, ierarhul rus din veacul al XIX-lea ale cărui opere adună pe Părinții mai vechi în această privință. Episcopul Ignatie deosebește două forme. Cea dintâi, mai rară, este spectaculoasă: omul întinde mâna către stări duhovnicești înalte sau către vedenii înainte de a fi curățit, bizuindu-se pe propria judecată, și primește vedenii pe măsură. A doua este mai obișnuită și mult mai tăcută: o inimă care vrea desfătarea simțirilor sfinte înainte de a fi în stare de ele.
Luați seama unde îl lasă aceasta pe cititor. Cazul primejdios în învățătura aceasta nu este înșelătorul vădit; este omul evlavios, cu intenții bune. Episcopul Ignatie, citat de părintele Serafim, spune că toți suntem într-o oarecare măsură înșelați, că a ști aceasta este cea mai bună apărare cu putință și că cea mai rea înșelare dintre toate este să te crezi slobod de înșelare. Criteriile care urmează există din pricina acestei propoziții, nu în ciuda ei.
Întâi: smerenia, care în practică înseamnă neîncredere în tine
Textele mai vechi sunt uimitor de nesentimentale. Sfântul Antonie cel Mare povățuia ca, atunci când se înfățișează vreo vedenie, omul să nu se înspăimânte, ci să o întrebe hotărât cine este și de unde a venit; o arătare de la Dumnezeu va liniști frica, pe când o înșelare șovăie când dă peste un suflet neclintit. Episcopul Ignatie adaugă că, dacă mari sfinți au fost uneori aproape înșelați de duhuri arătându-se în chip de îngeri, noi nu suntem în măsură să presupunem că ne-am descurca mai bine.
Sfatul lui practic, luat de la aceiași Părinți, este așadar să refuzi cu totul asemenea vederi: să nu intri în vorbă cu o arătare, să nu zăbovești asupra ei, să îți faci semnul Crucii și să te mărturisești nevrednic de un asemenea fel de împărtășire. Sfântul Grigorie Sinaitul este citat în același sens — mintea plăsmuiește lesne orice chipuri dorește, iar cei care nu se veghează cu de-amănuntul sunt cei pentru care le plăsmuiește.
Există aici și o urmare mângâietoare, citată mult mai rar. După învățătura aceasta, Dumnezeu nu Se supără pe omul prevăzător care refuză ceva de teamă să nu fie înșelat, chiar dacă lucrul refuzat fusese într-adevăr trimis de El. Prevederea este socotită bun-simț, nu nerecunoștință. Merită ținut minte, dacă sunteți omul care se neliniștește că a picat un examen despre care nu știa că îl dă.
Al doilea: pacea și ce fel de pace trebuie să fie
Harul, în relatările patristice, se cunoaște mai puțin după intensitatea lui și mai mult după liniștea lui. Îl lasă pe om treaz, adunat, conștient de propriile păcate și nu prea interesat să descrie ce i s-a întâmplat. Contrafacerea lasă de obicei înfierbântare, simțământul cald de a fi fost ales anume și o dorință puternică de a-i spune cuiva. Este un criteriu despre urmări, nu despre clipa însăși, și tocmai de aceea cere răbdare ca să fie aplicat.
Aceeași prevedere se întinde și asupra fenomenelor trupești care însoțesc adesea simțirea religioasă. Părintele Serafim, urmându-l pe Sfântul Ioan Scărarul, arată că lacrimile au multe pricini deosebite, unele bune și altele nu, și că omul nu ar trebui să se încreadă în propriile lacrimi până ce sufletul său nu s-a curățit; Scara se ferește la fel de râsul religios. Nimic din toate acestea nu înseamnă că trupul nu are nicio legătură cu rugăciunea. Înseamnă că trupul nu este dovadă.
Al treilea: roadele, măsurate în ani
„După roadele lor îi veți cunoaște” (Mt. 7:16) este criteriul de care își amintește toată lumea și pe care aproape nimeni nu îl aplică bine, fiindcă rodul cere anotimpuri. Întrebarea nu este ce a simțit omul în noaptea aceea, nici măcar în luna următoare. Este cum arată el peste cinci ani: dacă este mai blând sau mai aspru, dacă iartă mai repede, dacă a ajuns mai răbdător cu oamenii plicticoși, dacă tot mai crede că trăirea aceea a fost mai ales despre el.
Părintele Serafim a aplicat această probă în public, și este grăitor că a aplicat-o cu bunăvoință unor protestanți. Vorbind în 1980 despre o comunitate creștină neortodoxă din Eureka, California, din care veniseră mai mulți dintre fiii lui duhovnicești, a observat cu încuviințare că ei credeau în lupta duhovnicească și în deprinderea sufletului, că se sileau să se ierte unii pe alții și să nu țină ranchiună și că luau oameni de pe stradă în casele lor. A spus pe față că aceasta nu era plinătatea creștinismului, așa cum o au ortodocșii, și tot atât de pe față că era bun lucru, atât cât mergea.
În lumea protestantă avem multe pilde de oameni cu inima blândă, care, din dragoste pentru Hristos, sunt buni cu ceilalți.
părintele Serafim Rose, cuvântare despre simplitate, 1979, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 87 (St. Herman Press, 2003)
Al patrulea: trebuie să se uite la ea și altcineva, nu doar tu
Acesta este criteriul care le place cel mai puțin cititorilor de astăzi și este cel asupra căruia stăruie cel mai mult tradiția. Omul nu își poate cântări cu temei propria stare duhovnicească, fiindcă puterea care face cântărirea este tocmai cea aflată sub bănuială. Leacul nu este un guru. Întrebat cum se găsește un stareț purtător de Dumnezeu, părintele Serafim a răspuns că o asemenea povățuire nu este dată vremurilor noastre și a arătat în schimb către ceea ce episcopul Ignatie numește viețuirea după sfat: un povățuitor dă un sfat, pe care îl cântărești apoi în propria experiență, nu porunci.
În viața obișnuită a parohiei, aceasta înseamnă un duhovnic — un preot care te cunoaște de-a lungul anilor, căruia îi poți spune ce s-a petrecut și care are voie să nu fie impresionat. Este o rânduială înceată și lipsită de strălucire, iar ea lucrează mai ales desființând camera de ecou privată în care se strică autoevaluarea duhovnicească. Părintele Serafim i-a scris unui convertit ocupat cu notarea propriei înaintări, cu o sinceritate care a îmbătrânit bine.
Ești prea tânăr în Ortodoxie ca să îți cântărești creșterea duhovnicească — de fapt, acesta este un semn al mândriei tale.
părintele Serafim Rose, scrisoare din 22 iunie 1976, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Al cincilea: Scriptura și Părinții, împreună și nu pe alese
Criteriul din urmă este memoria cea mai lungă. Scriptura însăși avertizează că satana se preface în înger al luminii (II Cor. 11:14), ceea ce este un avertisment despre trăiri atrăgătoare, nu despre cele respingătoare. Sfântul Ioan Casian, scriind în veacul al V-lea despre darurile Duhului, a observat că minunile se fac uneori tocmai pentru a-l umfla pe omul care crede că are un dar și a-l pregăti astfel pentru o cădere mai grea. Scara Sfântului Ioan avertizează că până și tâlcuirea Scripturii îi poate fi suflată începătorului de ceva ce nu îi vrea binele.
Citirea Părinților ca întreg, în loc de scormonirea lor după o propoziție care încuviințează ce ai trăit deja, este ceea ce face ca acesta să fie un criteriu. Nimeni nu face asta singur sau repede. Este lucrarea obișnuită a unei vieți întregi în Biserică, și de aceea tradiția leagă deosebirea duhurilor de Taine, de spovedanie și de timp, nu de o tehnică pe care oricine ar putea să o învețe într-un weekend.
Mișcarea harismatică și cum trebuie citit ce a scris el despre ea
Cel mai lung capitol din «Ortodoxia și religia viitorului» — capitolul al VII-lea, în ediția a cincea (St. Herman of Alaska Brotherhood, 2004) — este despre reînnoirea harismatică ce se răspândea atunci prin comunități romano-catolice și protestante. Înainte de a-i rezuma argumentul, parohia vrea să spună ceea ce a spus și părintele Serafim: că oamenii din acele adunări erau în mare parte creștini sinceri și bine intenționați, care Îl iubeau pe Hristos și voiau mai mult din Dumnezeu. Nimeni care citește acestea nu ar trebui să rămână cu impresia că sinceritatea lor este pusă aici la îndoială.
Argumentul lui sună așa. Criteriul pentru judecarea unei trăiri duhovnicești nu este trăirea, ci atitudinea luată față de ea; categoria înșelării duhovnicești lipsea în mare parte din manualele duhovnicești apusene ale vremii, așa că mișcarea nu avea o unealtă moștenită pentru această treabă; iar când a așezat mărturiile publicate ale participanților alături de episcopul Ignatie, a găsit tiparul celei de-a doua forme, mai tăcute, a înșelării. Concluzia lui a fost aspră, iar noi nu o vom ascunde: a socotit mișcarea o contrafacere a vieții duhovnicești proprii Bisericii și a scris despre ea tăios.
Urmează două nuanțări cinstite. Tonul lui în acel capitol este mai dur decât aproape oriunde altundeva în scrisul său, iar mulți cititori ortodocși care îi primesc criteriile găsesc totuși tonul greu de suportat. El însuși cunoștea primejdia și a numit-o în tipar în 1980, scriind despre convertiți care se făcuseră prea slobozi cu cuvintele „erezie” și „eretic” și despre mulțumirea de sine care se poate ascunde înăuntrul unei poziții corecte din punct de vedere tehnic.
Chiar și atunci când este formulată într-un chip corect din punct de vedere teologic, atitudinea aceasta este greșită duhovnicește
părintele Serafim Rose, «În apărarea părintelui Dimitrie Dudko», The Orthodox Word nr. 2 (1980), p. 131, citat în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Criterii, nu sentințe
Ceea ce ne aduce la cititor. Tot ce s-a spus mai sus este un set de criterii. Nu este o hotărâre despre adunarea dumneavoastră de rugăciune, despre convertirea dumneavoastră sau despre noaptea în care s-a petrecut ceva ce nu ați izbutit niciodată să explicați nimănui. Parohia aceasta nu știe ce vi s-a întâmplat, nu are cum să știe și nu are de gând să vă spună. Oricine vă oferă un diagnostic sigur al unei trăiri la care nu a fost de față face ceva ce Părinții nu au făcut.
Ce oferă tradiția în schimb este o cale de cercetare, lucrată de-a lungul veacurilor de oameni care au luat în serios primejdia amăgirii de sine și care au aplicat-o asupra lor înainte de oricine altcineva. Folosirea potrivită a acestor criterii este înceată și lăuntrică: așteaptă; nu-ți zidi viața pe un singur ceas; spune-i cuiva mai vechi în credință decât tine; și uită-te cum arăți peste cinci ani. Este un sfat lipsit de strălucire. A fost dat și celor mai buni ucenici pe care i-au avut Părinții.
Un ultim lucru trebuie spus, fiindcă cercetarea aceasta poate suna ca o bănuială față de Dumnezeu. Nu este. Felul în care înfățișa părintele Serafim însuși viața creștină era că ea se formează în lupta anevoioasă de a dobândi Împărăția Cerurilor (Ortodoxia și religia viitorului, cap. VIII §2, ediția a cincea, 2004), ceea ce este cu totul altceva decât neliniștea. Prevederea față de propriile noastre impresii există ca să apere ceva, nu ca să îl micșoreze. Dacă ați avut o trăire pe care nu v-o puteți lămuri, sunteți bineveniți să o aduceți unui preot în Kovan, care nu se va scandaliza și se va bucura că ați întrebat.