Întrebarea din spatele întrebării
Întreabă un preot ortodox dacă învățătura creștină se dezvoltă și de obicei vei primi o șovăire înainte de răspuns. Șovăirea nu este o eschivă. Este recunoașterea faptului că acest cuvânt poartă două înțelesuri cu totul deosebite și că o încuviințare sau o tăgăduire prea grabnică îl va duce în rătăcire pe cel care a întrebat.
Un singur instinct cârmuiește partea ortodoxă a acestei discuții și merită rostit înaintea oricărui alt lucru. Credința este primită, nu alcătuită. Sfântul Apostol Iuda scrie despre „credința dată sfinților, o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3), iar Ortodoxia a luat această expresie cu multă seriozitate: episcopii și sinoadele sunt iconomi ai unui lucru deja dat, nu un comitet permanent împuternicit să îl îmbunătățească. Orice altceva ar fi adevărat, Biserica nu ține că ar putea învăța în veacul al XXI-lea ceea ce nu ar fi putut învăța în veacul al II-lea.
Și totuși Biserica spune astăzi, în chip vădit, lucruri pe care nu le spunea nimeni în anul 60. Crezul niceo-constantinopolitan folosește un termen filosofic grecesc care nu se află în Scriptură. Un sinod a apărat pentru Fecioara Maria un titlu pe care Scriptura nu îl folosește în această formă. Ceva s-a petrecut între atunci și acum, iar a te preface că nu s-a petrecut ar fi necinstit. Întrebarea este ce anume.
Două lucruri pe care le poate însemna cuvântul
Când un teolog romano-catolic spune că învățătura se dezvoltă, el înțelege de obicei că înțelegerea pe care Biserica o are despre o descoperire dată o dată pentru totdeauna se poate desfășura cu adevărat în timp, astfel încât ceea ce era cuprins în chip nedeslușit ajunge rostit limpede și poate fi definit ca obligatoriu. Când un teolog ortodox tăgăduiește că învățătura se dezvoltă, el înțelege de obicei că la cuprinsul credinței nu se poate adăuga nimic și că datoria Bisericii este să rostească aceeași credință în cuvintele pe care le cere fiecare criză. Spuse astfel, cele două poziții se suprapun în bună măsură și se despart într-un punct îngust și însemnat.
Părintele Serafim Rose a făcut o observație de metodă în mijlocul unei dispute cu totul deosebite, despre creație și evoluție, iar ea se potrivește aici întocmai. Nemulțumirea lui era că două tabere pot petrece ani de-a rândul schimbând focuri, folosind un cuvânt comun pentru două lucruri deosebite, astfel încât niciuna nu aude vreodată ce susține cealaltă. Oricine intră în discuția despre dezvoltarea dogmei ar trebui să lămurească mai întâi care dintre cele două întrebări se pune, fiindcă răspunsurile merg în direcții opuse.
Multe dintre disputele dintre „evoluționiști” și „antievoluționiști” sunt fără folos, dintr-un motiv de căpetenie: de obicei nu se ceartă despre același lucru.
Părintele Serafim Rose, scrisoare către dr. Alexandros Kalomiros, în Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, partea a doua, „A Clear Definition” (St. Herman Press)
Sfântul Vincențiu de Lerins și canonul său
Textul clasic al Tradiției creștine asupra acestei întrebări a fost scris pe la anul 434 de un monah din mănăstirea insulei Lerins, în largul coastei Provenței, sub numele de condei Peregrinus. Cărticica lui se numește de obicei Commonitorium, iar el a scris-o ca să răspundă unei probleme practice: când apare o învățătură nouă, iar apărătorii ei citează Scriptura în sprijinul ei, cum deosebește un creștin de rând adevărul de noutate?
Răspunsul lui, din capitolul al doilea, este fraza citată de atunci încoace. Creștinii trebuie să țină „acea credință care a fost crezută pretutindeni, totdeauna și de către toți”, iar regula se păzește urmând „universalitatea, vechimea, consimțământul” (Commonitorium, cap. 2, în traducerea lui C. A. Heurtley). Universalitatea înseamnă ceea ce mărturisește Biserica în toată lumea, vechimea înseamnă ceea ce au ținut părinții dinaintea noastră, iar consimțământul, ceea ce covârșitoarea lor majoritate a învățat într-un glas.
Este o regulă mai bună decât pare uneori și, totodată, mai greu de folosit. Aplicată cu rigla, ar scoate afară destule lucruri pe care le primește orice creștin, fiindcă aproape nimic nu a fost învățat în cuvinte identice, literalmente de către toți, de la început. Vincențiu știa aceasta. Cea mai mare parte a Commonitoriului este închinată cazurilor în care regula este anevoioasă, și tocmai fiindcă o știa a scris capitolul care urmează.
Răspunsul lui Vincențiu însuși: creștere, nu prefacere
Al douăzeci și treilea capitol al Commonitoriului este intitulat, în tălmăcirea lui Heurtley, „Despre dezvoltarea în cunoașterea religioasă”, și nu este ceea ce ar prevedea un cititor care se așteaptă la o tăgăduire răspicată a oricărei schimbări. Vincențiu întreabă dacă, așadar, nu există niciun progres în Biserica lui Hristos, și răspunde că există și că se cuvine să fie foarte mare. Ceea ce refuză este înlocuirea unui lucru cu altul. În cuvintele lui: „Progresul cere ca lucrul să se lărgească în sine însuși; prefacerea, ca el să fie schimbat în altceva.”
Icoana lui este trupul. Copilul crește și ajunge om în toată firea, dobândind statură, putere și potrivire a mădularelor, însă niciun mădular nou nu apare; încheieturile bărbatului matur erau deja alcătuite în prunc. Tot astfel, Biserica poate înțelege mai mult, poate tâlcui mai bine și poate apăra mai cu precizie, cu condiția să fie aceeași învățătură „în aceeași dogmă, în același înțeles și în aceeași cugetare”. Această din urmă expresie, in eodem sensu eademque sententia, este cea care poartă toată greutatea, și este măsura pe care Ortodoxia o aplică și astăzi.
Așadar, instinctul ortodox nu este vrăjmășie față de creștere ca atare, iar merită băgat de seamă că tocmai cel mai citat apărător al vechimii din Tradiție a spus-o. Ceea ce oprește Vincențiu este prefacerea îmbrăcată în haina maturizării. Ceea ce îngăduie este o Biserică ce își înțelege mai adânc propria mărturisire, o rostește mai exact și o apără mai cu pricepere, fiindcă cineva a tăgăduit-o, iar tăgadei trebuie să i se răspundă.
Cuvinte noi în slujba unei credințe vechi
Ia cuvântul homoousios, cel aflat în miezul Niceei, la 325. Nu este un termen biblic. Mai rău, scriitori de mai târziu istorisesc că fusese respins la un sinod ținut la Antiohia prin anii 260, în legătură cu osândirea lui Pavel de Samosata, astfel încât părinții de la Niceea au primit un cuvânt cu o istorie stânjenitoare. Sfântul Atanasie cel Mare a închinat un întreg tratat apărării unui termen nescripturistic, arătând că acel cuvânt era de trebuință fiindcă Arie și partizanii lui puteau semna orice formulă scripturistică, înțelegând prin ea altceva decât înțelegea Biserica.
Acesta este tiparul. Cuvântul nu a adăugat nimic credinței; a închis o ușă care fusese ținută proptită. Creștinii I se închinaseră lui Hristos ca lui Dumnezeu vreme de trei veacuri fără acest termen, iar termenul a fost plăsmuit ca ei să poată face mai departe exact ceea ce făcuseră, fără să li se spună că ar însemna altceva. Vocabularul nou este o măsură de apărare, iar Biserica l-a primit, de regulă, fără tragere de inimă.
La fel stau lucrurile cu Theotokos. Titlul era folosit în rugăciunea creștină grecească cu mult înainte ca Efesul să îl definească, la 431; vechea rugăciune cunoscută la noi drept „Sub milostivirea ta” s-a păstrat pe un papirus grecesc datat de obicei în veacul al III-lea sau al IV-lea, deși datarea a fost pusă în discuție. Sinodul nu a născocit cuvântul. A refuzat să îngăduie ca acel cuvânt să fie luat, fiindcă ceea ce ocrotește cuvântul este o mărturisire despre Hristos: Cel născut din Maria este Fiul cel veșnic, iar nu un om alăturat Lui.
Propunerea lui Newman, luată în serios
John Henry Newman a publicat An Essay on the Development of Christian Doctrine (Eseu despre dezvoltarea doctrinei creștine) în 1845, pe când părăsea Biserica Angliei pentru Roma. Cartea merită mai mult decât caricatura care i se face adesea, iar cititorul ortodox care nu a citit-o se ceartă cu un zvon. Newman înfrunta o dificultate reală cu deplină cinste: Biserica veacului al patrulea spunea lucruri pe care Biserica veacului întâi nu le spusese în acele cuvinte, iar apelul la vechime, singur, nu i se părea că dă seamă de aceasta.
Propunerea lui era că o idee vie într-o comunitate vie se poartă precum o ființă vie. Este întoarsă pe toate fețele, este încercată, este aplicată unor împrejurări noi, iar ceea ce era cuprins în ea nedeslușit ajunge rostit limpede. Știa foarte bine că lucrul acesta poate fi folosit pentru a îndreptăți orice, așa că a înfățișat șapte semne pentru a deosebi o dezvoltare adevărată de o stricăciune — între ele păstrarea tipului, continuitatea principiilor, puterea de asimilare și lucrarea ocrotitoare asupra propriului trecut. Grija este reală. Newman nu căuta o îngăduință.
S-a sprijinit, în chip apăsat, și pe Vincențiu de Lerins. Amândoi folosesc icoana creșterii trupești. Aceasta arată cât de aproape pot sta cele două înțelegeri și face ca distanța rămasă să merite deslușită cu exactitate, nu retoric.
De ce șovăie Ortodoxia
Cea dintâi șovăire privește locul unde stă sarcina dovezii. Într-o înțelegere a dezvoltării, o învățătură poate fi îndreptățită arătând că decurge din principii pe care Biserica le-a ținut dintotdeauna, chiar dacă nimeni nu a învățat-o vreme de multe veacuri. Ortodoxia vrea ceva mai îndărătnic: mărturia rugăciunii, a propovăduirii și a practicii de fiecare zi a Bisericii. O dogmă care nu poate fi aflată în ceea ce făceau creștinii în genunchi este, după măsura ortodoxă, nedovedită, oricât de elegant ar fi șirul deducțiilor.
A doua șovăire privește Biserica veche. Dacă învățătura se desfășoară, atunci credincioșii din veacul al doilea au avut credința într-o formă mai puțin deplină decât credincioșii de astăzi, iar Ortodoxia se ferește să spună aceasta. Mucenicii din Lyon, la 177, aveau credința întreagă. Ceea ce le lipsea nu era adevărul, ci vocabularul, iar vocabularul a fost de trebuință mai târziu doar fiindcă adevărul a fost atacat mai târziu.
A treia șovăire este istorică și trebuie spusă fără patimă. Teoria lui Newman a fost închegată în parte spre a da seamă de învățături pe care Ortodoxia nu le primește — între ele jurisdicția universală și infailibilitatea personală a episcopului Romei, definite în 1870, și Imaculata Concepție, definită în 1854. Creștinii ortodocși nu țin aceste dogme și au spus-o de veacuri. Teoria dezvoltării nu este pricina acestui dezacord, dar este cadrul care a făcut dezacordul mai ușor de descris.
Teologii ortodocși nu sunt cu totul de un gând aici. Unii au susținut că prăpastia dintre o teorie a dezvoltării atent formulată și înțelegerea ortodoxă a desfășurării expresiei este mai îngustă decât lasă vocabularul să se creadă, iar alții socotesc întreaga categorie străină. Oricine îți spune că Tradiția ortodoxă vorbește cu un singur glas asupra acestei întrebări anume face puțină ordine de fațadă.
A păzi nu înseamnă a repeta
Există un fel de a ține toate acestea care este credincios în formă și mort în substanță: să păstrezi formulele și să pierzi tocmai lucrul pe care formulele au fost făcute să îl ocrotească. Ortodoxia nu este ferită de aceasta. Părintele Serafim Rose, scriind în anii 1970 despre o îngustime pe care o vedea crescând printre convertiți și printre ortodocșii născuți în Apus, socotea că aceasta este adevărata primejdie, mai degrabă decât delăsarea.
primejdia de căpetenie este ceva mult mai adânc — pierderea savorii Ortodoxiei
Părintele Serafim Rose, citat de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 63 „Super-Correctness” (St. Herman Press, 2003)
Unde îl lasă toate acestea pe cel care întreabă
Pentru un cititor protestant, multe din cele de mai sus vor părea cunoscute, venind dintr-o direcție neașteptată. Apelul reformatorilor la vechime, bănuiala față de învățăturile care apar târziu, fără martori vechi, instinctul că Biserica dă socoteală pentru ceva ce nu a născocit ea — acestea sunt și instincte ortodoxe, iar suprapunerea nu este întâmplătoare. Ortodoxia se deosebește prin aceea că așază lucrul păzit în viața neîntreruptă a unei Biserici văzute, nu doar în text, iar deosebirea aceasta este reală și nu se cade netezită.
Păzirea, înțeleasă cum trebuie, nu este un sistem de arhivare. Seamănă mai degrabă cu ceea ce face o familie cu o limbă: gramatica nu se schimbă, vocabularul crește atât cât trebuie, iar totul moare în clipa în care nimeni nu mai vorbește acea limbă acasă. Sinoadele au plăsmuit cuvinte fiindcă credința era vorbită și era contrazisă de oameni cărora le păsa nespus. O tradiție căreia ar fi încetat să îi pese nu ar fi avut deloc nevoie de homoousios.
De aceea, ultimul cuvânt de aici ar trebui să fie despre temperatură, nu despre precizie. Părintele Serafim și-a petrecut ultimii ani apărându-l pe Fericitul Augustin de Hipona — ale cărui greșeli privitoare la har și la predestinare nu le-a apărat nicidecum — împotriva unor scriitori ortodocși ai vremii lui, care voiau ca omul însuși să fie șters din rândul părinților. Scriind unui preot în iunie 1981, a lămurit unde se afla propria lui teamă.
Dacă ai citit până aici și socotești răspunsul ortodox prea conservator, aceasta este o poziție rezonabilă, iar noi nu te vom scoate din ea printr-un articol. Vino și vezi cum arată de fapt, într-o încăpere, duminica dimineața, o credință care se crede pe sine neschimbată. Judecățile de felul acesta se fac mai bine dinăuntrul unei clădiri decât din afara ei.
Eu însumi mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor „corecți intelectual” decât de orice greșeli ați afla la Augustin.
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 26 iunie 1981, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 86 „Orthodoxy of the Heart” (St. Herman Press, 2003)