A învățat limba înainte de a-și face o părere
Eugene Rose a absolvit Pomona College în 1956, cu o diplomă în limbi orientale. Învățase să citească chineza, veche și modernă, fiindcă îi voia pe înțelepți fără un traducător stând între el și pagină. Părinții lui așteptaseră un om de știință, iar profesorii o carieră strălucită în matematică. A renunțat la toate acestea pentru o întrebare pe care nu o putea lăsa din mână: dacă există ceva real sub viața pe care o trăiau toți cei din jurul lui.
La Academia de Studii Asiatice din San Francisco a studiat cu decanul ei, Alan Watts, pe atunci cel mai cunoscut popularizator al zenului în lumea de limbă engleză. Dascălul care l-a însemnat mai adânc a fost un filosof chinez din aceeași facultate, Gi-ming Shien, descris în nota biografică tipărită în cărțile părintelui Serafim ca un reprezentant adevărat al tradiției chineze, nu ca un interpret occidental al ei. Împreună, cei doi au lucrat la tălmăcirea cărții Tao Te Ching din vechile caractere.
A urmat Berkeley. Acolo și-a luat masteratul în limbi orientale, în 1961, iar în acei ani a cercetat temple orientale — nu ca turist care adună impresii, ci ca om care caută un loc în care să stea. De la Gi-ming și de la metafizicianul francez René Guénon absorbise un principiu pe care l-a păstrat multă vreme: că, dacă e să intri într-o religie, trebuie să intri în ea în forma ei tradițională și ortodoxă, oricare ar fi acea religie.
Ce a prețuit el și de ce merită spus mai întâi
Este ușor să presupui că un scriitor creștin care ajunge să nu fie de acord cu budismul nu l-a înțeles niciodată. Nu asta s-a petrecut aici, iar lucrul cinstit este să o spunem înainte de orice altceva. El cunoștea aceste tradiții dinăuntrul textelor lor, în limbile lor, sub dascăli care le aparțineau. Orice ar fi scris mai târziu, a scris ca un om care fusese odinioară ținut de ele și care nu a pretins niciodată altceva.
Seriozitatea lor l-a impresionat pentru totdeauna. Înțelepții chinezi l-au învățat că tăria poate arăta ca mlădierea și că lucrul care se pleacă dăinuie mai mult decât cel țeapăn, iar el a crezut asta tot restul vieții. Metafizica hindusă i-a oferit o înțelegere a realității mult mai ambițioasă decât materialismul turtit al Californiei anilor ’50. Zenul i-a oferit disciplină fără sentimentalism. Nimic din toate acestea nu a fost o greșeală, iar el nu le-a descris mai târziu astfel.
Vorbind în mai 1981 unei clase de religii comparate de la Universitatea California din Santa Cruz — o sală plină de studenți care încercaseră guru, budism tibetan și zen, șamanism și halucinogene — a început nu îndreptându-i, ci încuviințând premisa căutării lor. Există un singur motiv serios pentru a studia religia, le-a spus el: să intri în legătură cu o realitate mai adâncă decât cea obișnuită, care se schimbă, putrezește și nu lasă nimic în urmă.
Orice religie care este sinceră încearcă să deschidă legătura cu această realitate.
părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului (God's Revelation to the Human Heart), §1 «Căutarea» (St. Herman of Alaska Brotherhood, ediția a doua, 2014)
Căutarea s-a sfârșit într-un fel pe care nu îl plănuise
Într-o zi, la începutul anilor ’60, a intrat într-o biserică ortodoxă rusă din San Francisco. După propria lui mărturisire de mai târziu, a intrat așa cum intrase în templele budiste: ca să privească o altă tradiție, una pe care cercul lui Guénon o numise cea mai autentică formă rămasă a creștinismului. Ce l-a întâmpinat acolo nu a fost o concluzie la care să fi ajuns prin argumente. A fost o recunoaștere — căutarea, a scris el după aceea, pur și simplu se sfârșise, deși slujba îi era străină și într-o limbă pe care nu o cunoștea.
Să numească schimbarea i-a luat mai mult decât să o trăiască. Adevărul, a ajuns el să creadă, nu era o abstracțiune pe care o minte capabilă să o stăpânească, ci cineva personal, căutat și iubit cu inima. A fost primit în Biserica Ortodoxă în Duminica Fiului Risipitor, la 25 februarie 1962. Nouăsprezece ani mai târziu, stând în fața studenților din Santa Cruz, a spus același lucru nu ca amintire, ci ca regulă privind felul în care este cunoscut Dumnezeu în genere.
Descoperirea lui Dumnezeu este dată unui lucru numit inimă iubitoare.
părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului (God's Revelation to the Human Heart), §2 «Descoperirea» (St. Herman of Alaska Brotherhood, ediția a doua, 2014)
Ce a încheiat el, spus pe șleau
Aici este partea care nu poate fi îndulcită fără necinste. Părintele Serafim nu a încheiat că tradițiile urcă un singur munte pe căi diferite. A încheiat că Iisus Hristos este Dumnezeu făcut om; că Biserica pe care a întemeiat-o El există și astăzi și este Biserica Ortodoxă; și că plinătatea comuniunii cu Dumnezeu este dată acolo și nu se oferă în altă parte. Aceasta este poziția ortodoxă tradițională, a ținut-o până la capăt, iar parohia aceasta o ține la rândul ei.
O asemenea afirmație este grea, iar noi nu o vom înveșmânta în ceva mai blând. Ce nu este ea, însă, este o afirmație despre inteligența, sinceritatea, familia sau valoarea cuiva. Mulți ortodocși au ajuns la Ortodoxie tocmai fiindcă au găsit alte tradiții mai serioase decât creștinismul care le fusese arătat în copilărie; părintele Serafim a fost unul dintre ei. Afirmația privește cine este Hristos. Nu este o clasificare a oamenilor care nu L-au întâlnit încă.
În al doilea rând, și mai rar citat, el a pus o margine fermă asupra cât de departe poate fi împinsă afirmația. Întrebat unde stau anumite suflete înaintea lui Dumnezeu, a refuzat să răspundă — nu din neclaritate, ci din principiu. Într-o scrisoare din 27 noiembrie 1980, adresată unei catehumene tulburate de limbajul aspru pe care îl întâlnea mereu în cărțile ortodoxe și care voia să știe dacă își mai poate numi creștini rudele, a așezat regula pe care o ținea el însuși.
nu ne revine nouă să definim starea celor care se află în afara Bisericii Ortodoxe
părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Cartea pe care o citează lumea și cine a scris fiecare parte din ea
Aproape orice dispută despre părintele Serafim și religiile orientale se întoarce la o singură carte: Ortodoxia și religia viitorului (Orthodoxy and the Religion of the Future), apărută întâi în aprilie 1975 și aflată acum la ediția a cincea (St. Herman of Alaska Brotherhood, 2004). Oricine o citează ar trebui să știe cum este alcătuită, fiindcă este o culegere pe care el a îngrijit-o, nu doar a scris-o, iar numele de pe copertă nu descrie fiecare pagină dinăuntru.
Deosebirea aceasta nu este pedanterie. Unele dintre cele mai tăioase propoziții despre hinduism care circulă pe internet sub numele lui aparțin capitolului II, pe care el l-a ales și l-a tipărit, dar nu l-a alcătuit. Mai merită știut că textul s-a schimbat de la o ediție la alta și că lucrul acesta a fost pus public sub semnul întrebării de cel puțin un critic ortodox, așa că obiceiul responsabil este să numiți ediția pe care o citați, de fiecare dată. Articolul de față citează ediția a cincea, din 2004.
- Capitolul I, despre întrebarea dacă creștinii și necreștinii au același Dumnezeu, este al părintelui Basile Sakkas, retipărit din La Foi Transmise (1970).
- Capitolul II, despre hinduism, este semnat „De un convertit la Ortodoxie” — o femeie care practicase hinduismul înainte de a se face ortodoxă.
- Capitolul III, despre minunea unui fachir și Rugăciunea lui Iisus, este al arhimandritului Nicolae Drobiazghin.
- Cuvântul înainte, Introducerea, capitolele de la IV la VIII și epilogul „Jonestown și anii 1980” sunt lucrarea părintelui Serafim însuși.
- Cuvântul înainte și Epilogul ediției a cincea sunt ale ieromonahului Damaschin, scrise mult după moartea părintelui Serafim, în 1982.
Cum a scris despre o mănăstire zen
Capitolele lui proprii sunt proba cea mai dreaptă a felului în care a tratat o tradiție pe care o lăsase în urmă. Capitolul al V-lea relatează la prima mână despre exercițiile zen dintr-o mănăstire din nordul Californiei, iar relatarea nu este o demolare. El observă că obștea oprește ghicitul și practicile psihice, că îi avertizează pe ucenici să nu rătăcească de la un dascăl la altul, că are puțină răbdare cu religia pur academică și că cere muncă grea și alungarea iluziilor măgulitoare despre sine.
Și mai izbitor, scrie că tinerii monahi de acolo vorbesc despre viața duhovnicească pe un ton atât de treaz și de cunoscător, încât sună ca o convorbire între convertiți ortodocși tineri și serioși, și că un ortodox care îi citește s-ar putea foarte bine să se recunoască în ei și să spună că doar harul l-a așezat în altă parte. A socotit zenul cea mai rafinată intelectual și cea mai trează duhovnicește dintre mișcările orientale care soseau pe atunci în America și a luat în serios învățătura ei despre compasiune, în loc să o caricaturizeze.
Acolo unde în cele din urmă nu este de acord nu este vorba despre calitatea oamenilor sau despre asprimea disciplinei. Obiecția lui este că un ideal atins prin strădanie omenească, oricât de sus ar ajunge, nu este același lucru cu Dumnezeul care a coborât și ne-a căutat; și că o cale care se bazează doar pe trăire nu are cum să deosebească un fel de trăire de altul. Puteți socoti asta greșit. Este măcar un argument despre lucrul însuși, făcut de cineva care fusese în acea încăpere.
A continuat să le citeze monahilor săi din Lao Tse
Un om care și-ar fi lepădat vechile studii pur și simplu le-ar fi lăsat deoparte. El nu a făcut-o. În 1979, la șaptesprezece ani după botezul lui și la doi ani după hirotonia întru preot, a ținut o cuvântare neprotocolară despre simplitate fraților și surorilor adunați la mănăstirea lui și i-a învățat din Lao Tse, prezentându-l pe față ca pe un filosof care nu era creștin.
Stejarii de pe creasta din spatele mănăstirii, spunea el, sunt tari și neînduplecați, iar crengile lor cad la fiecare furtună; pinii se îndoaie și rămân în picioare. Apoi a întors imaginea asupra propriilor lui oameni: un om atât de sigur de sine încât îți taie capul pentru o neînțelegere nu arată tărie, ci slăbiciune, fiindcă are nevoie să te convertească pentru a fi sigur de propria lui credință.
Orice ar mai fi aceasta, nu este purtarea cuiva care socotea că înțelepții chinezi sunt sub demnitatea lui. Îi citise la douăzeci de ani; la patruzeci și cinci încă învăța din ei, monahi, într-o pădure, ca preot.
Dacă familia dumneavoastră este budistă, hindusă sau taoistă
În Singapore, nimic din toate acestea nu este abstract. Este întrebarea despre ce se întâmplă acasă — al cui altar, ale cui bețișoare parfumate, cine este așteptat la templu la pomenirea unei morți, ce face un fiu la înmormântarea tatălui său. Ortodocșii din orașul acesta trăiesc în familii în care cei mai mulți dintre oamenii pe care îi iubesc sunt budiști, hinduși, taoiști sau fără vreo religie anume, iar parohia aceasta nu are nicio dorință să facă lucrul acesta mai greu decât este deja.
Familia părintelui Serafim era protestantă, iar convertirea lui nu le-a fost ușoară. Ce le spunea el convertiților era să trăiască în pace, mai ales cu propriile lor familii; că punerea de porecle nu duce la nimic; și că, atunci când cei neortodocși nu au văzut adevărul Bisericii, o parte din pricină poate fi foarte bine că noi nu l-am trăit într-un fel pe care ei să îl poată recunoaște. Ultima învinuire a ținut-o îndreptată asupra sa și nu a retras-o niciodată.
Așadar afirmația rămâne, neîndulcită, și nu este o afirmație care să ne dea dreptul la acordul cuiva. Dacă ați citit până aici din curiozitate față de ce cred ortodocșii de fapt, sunteți bineveniți să citiți mai departe și sunteți bineveniți să veniți să stați liniștiți în fundul bisericii, la o slujbă în Kovan, și să priviți. Nimeni nu vă va cere să semnați nimic. Este aceeași ușă prin care a trecut Eugene Rose în San Francisco, ca om venit doar ca să privească.