Întrebarea de sub întrebare
Oamenii care întreabă unde este raiul întreabă de obicei altceva. Vor să știe cum este Dumnezeu și dacă Dumnezeul numit într-o răsuflare iubire poate fi Dumnezeul care, în cea următoare, trimite oameni în focul cel fără de sfârșit. Este o întrebare îndreptățită și foarte veche, iar Părinții Bisericii nu au răspuns la ea îndulcind vreuna dintre cele două jumătăți.
Ceea ce au făcut, în schimb, a fost să mute întrebarea din geografie în relație. Raiul și iadul, după această descriere, nu sunt două camere dintr-o clădire mare, cu ușile încuiate pe dinafară. Sunt două feluri de a sta în prezența aceluiași Dumnezeu, care nu Se răzgândește cu privire la nimeni și a Cărui iubire nu este luată înapoi nici de la cei osândiți.
Nu un set de coordonate
Scriitorii ortodocși sunt vădit atenți aici cu limbajul spațial. Părintele Serafim Rose a închinat o secțiune din Sufletul după moarte la ceea ce numea locul raiului și al iadului și a susținut că acestea sunt cu totul reale fără a fi locuri într-un înțeles grosolan, pe care l-ar putea cuprinde o hartă. Sufletul care iese din trup nu străbate o distanță măsurabilă.
Această băgare de seamă nu este jena modernă față de o icoană preștiințifică a lumii. Este mult mai veche decât telescopul. Biserica a folosit dintotdeauna limbajul înălțimii și al adâncului, al urcușului și al genunii, și a știut dintotdeauna că se folosește de imagini pentru ceva ce imaginile nu pot cuprinde. Poezia liturgică este darnică tocmai cu asemenea icoane, fiindcă nimeni nu se aștepta ca cineva să scoată busola.
Lăsarea deoparte a cadrului spațial nu face subiectul mai neclar. Îl face mai ascuțit. Într-un loc poți ajunge din întâmplare sau dintr-o greșeală de birou; într-o relație, nu. Dacă ceea ce se descrie este un fel de a sta față de Dumnezeu, atunci nimic arbitrar nu-l hotărăște și nimic din afară nu poate fi învinovățit pentru el. Învățătura seamănă atunci mai puțin cu o sentință dată cuiva și mai mult cu un diagnostic al celor ce a făcut el din sine însuși.
O singură iubire, două trăiri
Mișcarea patristică este aceea de a așeza deosebirea în cel care primește, nu în Dumnezeu. Scriptura vorbește deja astfel: Epistola către Evrei spune, în tălmăcirea Bibliei sinodale, „Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Evr. 12:29), citând Deuteronomul, iar același foc, în Scriptură, este tot atât de des căldură, lumină și slavă pe cât este nimicire. Ceea ce se deosebește este ceea ce întâlnește focul.
Sfântul Isaac Sirul, episcop al Ninivei din veacul al VII-lea, ale cărui Cuvinte despre nevoință se citesc în toată lumea ortodoxă, o spune cât se poate de tăios. El învață că cei ce se chinuiesc în iad sunt biciuiți de iubire și că puterea iubirii lucrează în două feluri deodată, chinuindu-i pe cei ce s-au pus împotriva ei și desfătându-i pe cei ce au trăit după ea. Unealta chinului, în această citire, nu este o mânie dumnezeiască, ci o dragoste dumnezeiască pe care păcătosul nu o poate răbda.
Părintele Lawrence Farley, rezumând pe Părinți în această privință, folosește comparația luminii soarelui cu orbirea: lumina strălucește deopotrivă peste toți, iar ceea ce primește cineva din ea atârnă de starea ochiului. Comparația nu este a lui. Ea străbate toată Tradiția și de aceea spun atât de des scriitorii ortodocși că focul iadului și lumina raiului sunt același foc și aceeași lumină.
De unde vine această icoană
Imaginea este scoasă dintr-un șir de scene, nu dedusă din principii dintâi. Moise vede un rug care arde fără să se mistuie. Cei trei tineri umblă nevătămați în cuptorul Babilonului, în vreme ce văpaia îi ucide pe cei ce stăteau afară. Pe Muntele Tabor, ucenicii văd o lumină necreată ieșind din însuși trupul lui Hristos și li se spune să nu vorbească despre ea până mai târziu.
Slujba poartă același instinct. Înainte de împărtășire, Biserica îi pune pe ai săi să se roage ca Sfintele Taine să le fie spre tămăduire, iar nu spre judecată sau spre osândă, ceea ce are înțeles numai dacă darul însuși este un singur lucru, iar lucrarea lui în cel care îl primește este altceva. Pâinea și vinul nu se fac două substanțe deosebite pentru două feluri de oameni. Ceva din om hotărăște cum cade același dar.
Ce nu înseamnă aceasta: apocatastaza
Ar fi ușor, și necinstit, să alunecăm de aici către afirmația că toți se mântuiesc până la urmă, fiindcă iubirea nu încetează niciodată. Ortodoxia nu a învățat aceasta. Sinodul al V-lea Ecumenic, în 553, a osândit învățătura origenistă despre preexistența sufletelor, iar schema origenistă mai largă a unei restaurări finale a tuturor lucrurilor nu a fost primită niciodată ca învățătură a Bisericii.
Mt. 25 păstrează același adjectiv pentru viața drepților și pentru osânda celorlalți, iar Biserica l-a păstrat și ea, fără să îl explice ca să dispară. Ceea ce ține Ortodoxia este că refuzul este al făpturii, nu al lui Dumnezeu, și că Biserica se poate ruga pentru oricine, chiar și pentru cei pentru care nu are temei de nădejde, fiindcă nu cunoaște sfârșitul niciunei povești în afară de a sa. O nădejde de acest fel este foarte departe de o învățătură care spune că toți se vor mântui negreșit.
Este și o luare-aminte înrudită cu privire la Sfântul Isaac însuși. Este cinstit ca sfânt, Cuvintele lui despre nevoință sunt prețuite, iar anumite locuri eshatologice puse pe seama lui sunt discutate și disputate de veacuri. Învățătura despre biciul iubirii este citată cu încuviințare în toată lumea ortodoxă; cât de departe pot fi duse celelalte cugetări ale sale este o chestiune deosebită și nelămurită.
Ce nu înseamnă aceasta: o caricatură a Apusului
Scriitorii ortodocși pun uneori această învățătură în contrast cu o icoană apuseană în care Dumnezeu îi pedepsește pe păcătoși fiindcă dreptatea Sa cere satisfacție, iar contrastul este de obicei trasat prea tăios. Limbajul juridic și de tribunal al mântuirii nu este o născocire apuseană impusă Evangheliei. Se află în Epistola către Romani, se află în Psalmi și a fost folosit de Părinții greci tot atât de slobod ca de cei latini.
Anselm, în veacul al XI-lea, și teologii reformați care au dezvoltat după el substituirea penală încercau să spună ceva serios despre prețul păcatului și despre motivul pentru care Crucea era necesară, nu doar mișcătoare. Creștinii care țin această descriere nu zugrăvesc un Dumnezeu meschin. Ei iau vina în serios, ceea ce este semn de realism moral, nu de cruzime.
Ortodoxia se deosebește prin limbajul pe care îl socotește cel dintâi. Gramatica ei stăpânitoare este mai degrabă medicală decât judiciară: păcatul ca boală care îl sluțește pe cel ce o poartă, mântuirea ca tămăduire, Dumnezeu ca doctor, iadul ca starea omului care nu vrea să fie tămăduit. Amândouă șirurile de imagini se află în Scriptură. Care dintre ele le cârmuiește pe celelalte schimbă felul în care arată întreaga icoană, iar această deosebire merită spusă limpede, nu dizolvată în afirmația că toți spun același lucru.
Ce urmează în practică
Dacă iadul este iubire refuzată, iar nu iubire retrasă, atunci viața creștină seamănă mai puțin cu alcătuirea unui dosar al apărării și mai mult cu deprinderea ochiului de a răbda lumina. La aceasta slujește practica ortodoxă. Postul, spovedania, milostenia, iertarea celor care nu și-au cerut iertare, statul în picioare la slujbe lungi: nimic din toate acestea nu câștigă ceva și toate schimbă încet ceea ce omul este în stare să primească.
Iertarea merită aici un rând al ei, fiindcă este cea mai grea dintre acestea și cea mai strâns legată de învățătură. Cel care nu vrea să ierte săvârșește, în mic, tocmai refuzul pe care îl descriu Părinții: iubirea sosește și nu este primită înăuntru. Slujbele ortodoxe stăruie asupra acestui lucru, cel mai vădit în seara dinaintea începerii Postului Mare, când toți cei din biserică își cer iertare unii altora, față către față și pe nume.
Aceasta pune totodată un hotar asprimii religioase, și acesta este punctul în care învățătura își mușcă proprii credincioși. Cine este exact în dogma despre firea iubirii dumnezeiești și rece cu omul de lângă el n-a înțeles nimic din ea. Părintele Serafim Rose, convertit american care și-a petrecut ultimii ani punându-i în gardă pe alți convertiți tocmai împotriva acestui lucru, a așezat rânduiala priorităților într-o singură frază.
„A fi corect este latura din afară a creștinismului. Este important, dar nu este lucrul cel dintâi ca însemnătate.”
Părintele Serafim Rose, conferință despre simplitate, 1979, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (St. Herman Press, 2003), cap. 87
O ușă lăsată deschisă
Cititorii din alte tradiții creștine vor băga de seamă că articolul de față a spus deosebirile, în loc să le estompeze. Aceasta este voit și nu se vrea o mustrare. O descriere a raiului și a iadului care s-ar dovedi identică cu a tuturor celorlalți n-ar fi de folos nimănui, iar a ne preface altfel ar fi o jignire adusă cititorului care a venit aici ca să afle ce țin de fapt ortodocșii.
Părintele Serafim Rose, venit la Ortodoxie dintr-o familie protestantă și care n-a încetat niciodată să scrie pentru oameni ca ei, a fost întrebat în 1980 de o catehumenă dacă poate să-și numească mai departe creștini rudele protestante și romano-catolice. A răspuns pe larg și fără ocolișuri, ținând afirmația ortodoxă despre Biserică și refuzând totodată să se pronunțe asupra sufletului cuiva, și a încheiat cu o formulă pe care o punea pe seama părintelui Dimitrie Dudko.
A adăugat îndată, într-o paranteză, că aceasta ar avea mai multă greutate dacă ortodocșii înșiși ar da o pildă mai bună. Pare tonul potrivit pentru a încheia. Învățătura descrisă aici nu este o amenințare ținută deasupra capului cuiva. Este o descriere a ceea ce face iubirea când întâlnește un om și o chemare de a afla dacă este adevărată.
„Se cuvine să-i privim pe cei neortodocși ca pe niște oameni cărora Ortodoxia nu le-a fost încă descoperită, ca pe niște oameni care sunt în putere ortodocși”
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (St. Herman Press, 2003), cap. 84