Ce este un nebun pentru Hristos?
Nebunul pentru Hristos este un creștin care, din smerenie, primește înfățișarea de nebunie sau de smintire în ochii lumii, iar în tradiția ortodoxă chemarea se numește iurodstvo, de la rusescul iurodivîi. Cuvântul grecesc este salos. Este una dintre cele mai rare forme de sfințenie. Cei mai mulți nebuni pentru Hristos n-au școală și nici urmași; ce lasă în urmă sunt câteva fapte pomenite, adesea nedumeritoare, și convingerea vecinilor că erau mai mult decât păreau.
Ideea nu este excentricitatea de dragul ei. Nebunul pentru Hristos clasic își ascunde o viață de rugăciune sub o mască ce cheamă disprețul, ca nimeni să nu-l laude. Într-o lume care răsplătește reputația, el o refuză. Este opusul căutării gloriei și de aceea tradiția insistă că adevărata nebunie pentru Hristos este nevăzută de cel ce o pretinde: omul care anunță că este nebun pentru Hristos aproape sigur nu este. Vezi și ce face un sfânt în sens ortodox.
De unde vine expresia în Scriptură?
Pavel scrie corintenilor mândri și comozi: „Noi suntem nebuni pentru Hristos, iar voi înțelepți întru Hristos” (1 Corinteni 4:10 ascultă în Biblia audio). Tocmai descrisese pe apostoli ca un spectacol pentru lume, flămânzi, fără casă și ocărâți. Mai înainte argumentase că „Dumnezeu pe cele nebune ale lumii le-a ales ca să rușineze pe cele înțelepte” (1 Corinteni 1:27 ascultă în Biblia audio) și că „dacă cineva dintre voi socotește că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să se facă înțelept” (1 Corinteni 3:18 ascultă în Biblia audio).
Evanghelia dă cealaltă rădăcină. Hristos așază un copil în mijlocul ucenicilor și spune că, de nu se vor întoarce și nu se vor face precum copiii, nu vor intra în Împărăția cerurilor (Matei 18:3 ascultă în Biblia audio). Un copil n-are reputație de apărat. Scriitorii ortodocși arată și spre Cruce însăși, pe care Pavel o numește nebunie pentru cei ce pier, ca model din spatele oricărei nebunii pentru Hristos: Dumnezeu pare slab și de râs ca să mântuiască. Biserica citește aceste pasaje în lumina propriei tradiții; pentru cum o face, vezi cum citesc Părinții Scriptura. Pentru a auzi epistola lui Pavel citită, folosește Biblia audio.
Cine sunt cei mai cunoscuți nebuni pentru Hristos?
Cea mai veche figură numită de obicei este Isidora, o monahie din mănăstirea de maici de la Tabennisi, în Egipt, în secolul al IV-lea. După Istoria lausiacă a lui Paladie, scrisă pe la 419-420, ea s-a prefăcut nebună, mânca resturi și era batjocorită și lovită de celelalte surori. Un pustnic în vizită, Pitirim, s-a plecat înaintea ei, iar surorile au aflat cine locuise printre ele; ea a plecat apoi și a dispărut din izvoare. Praznicul ei este la 10 mai.
Andrei din Constantinopol a trăit în secolul al X-lea. După Viața lui, atribuită unui oarecare Nichifor, era rob scit în casa unui demnitar de curte sub împăratul Leon al VI-lea. Se spune că el și ucenicul său Epifanie au văzut pe Maica Domnului întinzându-și acoperământul peste cei ce se rugau la Vlaherne. Este pomenit la 2 octombrie. La Moscova, Vasile cel Fericit s-a născut în 1468, a învățat meseria de cizmar și a murit la 2 august 1557. Viața spune că l-a mustrat pe Ivan cel Groaznic pentru că se gândea la construirea unui palat în timpul slujbelor. Catedrala din Piața Roșie, zidită în 1554 ca Catedrala Acoperământului, a fost numită mai târziu după el, iar el a fost proslăvit în 1588.
Xenia din Petersburg a fost o văduvă din secolul al XVIII-lea. Când soțul ei, ofițer, a murit pe neașteptate la o petrecere, ea avea douăzeci și șase de ani, și-a dat averea și a purtat hainele lui, iar vreme de vreo patruzeci și cinci de ani a trăit ca o rătăcitoare. Tradiția spune că se ruga toată noaptea într-un câmp din afara cetății și căra pe ascuns cărămizi la o biserică în construcție. Oamenii îi cereau binecuvântarea pentru copiii lor, iar astăzi este chemată pentru vindecare și pentru ajutor în găsirea unui loc de muncă. Praznicul ei este 24 ianuarie. Cele mai multe dintre aceste povestiri vin din Vieți tradiționale și se citesc cel mai bine ca atare.
Cum diferă nebunia pentru Hristos de boala psihică?
Diferă în toate punctele ce contează. Nebunul pentru Hristos joacă un rol; cel bolnav îl suferă. Relatările înfățișează pe nebunul pentru Hristos ca limpede la minte, adesea uimitor de pătrunzător, răbdător la batjocură și neautodistructiv. Unde este arătat purtându-se ciudat, fapta are un scop: dezvăluie fățărnicia, apără pe cei săraci sau își ascunde rugăciunea. Nimic în tradiție nu sugerează că cei grav bolnavi ar fi sfinți din pricina bolii lor și nimic nu sugerează că ar trebui lăsați fără îngrijire.
Aceasta este important, fiindcă Biserica nu le-a confundat niciodată. Boala psihică este o boală, de tratat cu compasiune și, când trebuie, cu un medic; un preot se poate ruga cu un asemenea om, dar nu înlocuiește ajutorul medical. Este adevărat și că unii dintre cei simpli și bolnavi au fost înzestrați pe neașteptate cu sfințenie. Aceasta este lucru pe care Biserica îl recunoaște după aceea, dacă îl recunoaște, și cu siguranță nu o concluzie pe care observatorii să o tragă dinainte. Dacă aceasta este o grijă personală, te rugăm să vorbești cu preotul tău și cu un medic calificat.
De ce avertizează Biserica să nu fie imitată?
Pentru că chemarea este un dar, nu o metodă. Omul care hotărăște să se poarte ciudat ca să pară sfânt a schimbat o deșertăciune cu alta, ceea ce este opusul a ce au făcut nebunii pentru Hristos. Biserica a învățat de multă vreme că viața duhovnicească se abate cel mai ușor acolo unde omul își admiră propria smerenie; Părinții numesc aceasta prelest, iar articolul despre înșelarea duhovnicească o tratează pe larg.
Sfatul apostolului de a cerceta totul se aplică aici. „Nu credeți oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1 ascultă în Biblia audio). Un adevărat nebun pentru Hristos se recunoaște după roade: smerenie, dragoste față de cei săraci, răbdare, adevăr și credincioșie față de Biserică și de Tainele ei. Asprimea, disprețul față de alții și lepădarea ascultării nu sunt roade ale Duhului. Credinciosul care se simte atras de căi excepționale trebuie să vorbească cu un preot și, după un lung obicei, să nu aleagă singur o asemenea cale.
Arată altfel sfințenia simplă?
Cei mai mulți oameni sfinți nu sunt deloc nebuni. Sunt cei tăcuți: bunica ce se roagă în fiecare seară, omul care își continuă fără plângere o muncă fără strălucire, vecinul care este mereu acolo când cineva este bolnav. Comuniunea sfinților, care cuprinde și figuri canonizate, și nenumărați credincioși necunoscuți, este mult mai mare decât calendarul sfinților numiți; vezi comuniunea sfinților explicată.
În țările în care Biserica a fost prigonită în secolul al XX-lea, o mare parte din credință a fost ținută vie de asemenea oameni și se spune adesea că femeile în vârstă au fost coloana vertebrală a multor adunări. Ele învățau copiii Rugăciunea Domnească, țineau icoane acasă și veneau la biserică atunci când era primejdios. Numele lor de obicei n-au fost înregistrate. Sfințenia lor n-avea semne vizibile și în această privință seamănă cu a nebunului pentru Hristos: amândouă sunt ascunse de oamenii care le-ar admira.
De ce arată cei sfinți atât de des obișnuiți?
Evanghelia dă motivul. Hristos spune ucenicilor să nu-și facă dreptatea înaintea oamenilor ca să fie văzuți de ei (Matei 6:1 ascultă în Biblia audio), iar întreaga tradiție ascetică a Bisericii se zidește pe acest avertisment. Omul care încearcă să fie văzut nu este încă, în acea măsură, sfânt. De aceea sfințenia este adesea descoperită după aceea, de cei ce au cunoscut omul, și adesea doar după moarte.
De aceea credinciosul ortodox nu umblă după sfinți spectaculoși. Sarcina este mai mică și mai grea: să păzească poruncile, să se roage, să vină la Liturghie și să ierte. Fiecare dintre acestea este ceva obișnuit și niciuna nu cere nici nebunie, nici geniu. Slujbele și praznicele anului bisericesc, inclusiv ale sfinților numiți mai sus, sunt înșirate în calendarul bisericesc și pe pagina slujbelor. Printre sfinți sunt deopotrivă nebuni și regi; ce îi unește este smerenia care nu află nimic de care să se laude.
