Cine se socotește Părinte
Expresia poate suna ca un club cu funie la ușă. Lucrurile stau mai slobod. Părinții sunt dascălii ale căror scrieri Biserica le-a găsit, printr-o îndelungată folosire, ca rostind propriul ei cuget: Irineu în Galia, Atanasie și Chiril la Alexandria, cei trei capadocieni, Ioan Gură de Aur la Antiohia și la Constantinopol, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin și alții, până la scriitori atât de apropiați de noi ca Ignatie Briancianinov, în veacul al XIX-lea.
Nicio listă n-a fost vreodată promulgată și nimeni n-a dat examen. Ceea ce făcea dintr-un scriitor un Părinte era primirea: lucrările lui erau copiate mai departe, citite la slujbe, pomenite la sinoade și găsite de folos de oameni care se sileau să se roage. Acesta este un proces încet și destul de lipsit de strălucire. Se întâmplă să fie totodată cam același proces care a dat și canonul Scripturii.
Dreptarul credinței
Cel dintâi lucru pe care Părinții l-au adus la Scriptură nu a fost o tehnică. A fost un rezumat al credinței primite la botez, regula fidei sau dreptarul credinței, strămoșul Crezurilor. Sfântul Irineu îl așază, pe la anul 180, în Împotriva ereziilor, cartea întâi, capitolul zece: un singur Dumnezeu, un singur Hristos întrupat, un singur Duh, o singură judecată ce va să vină, mărturisite în aceiași termeni de bisericile din Germania, din Spania, din Galia, din Răsărit, din Egipt și din Libia.
În capitolul dinainte lămurește de ce are aceasta însemnătate, printr-o imagine pe care nimeni n-o uită. Un meșter iscusit face din pietre scumpe un portret în mozaic al unui împărat. Altcineva desface pietrele și le potrivește din nou în chipul unei vulpi, apoi arată nestematele ca dovadă că acesta ar fi împăratul. Fiecare bucată este adevărată. Așezarea lor nu este.
Aceasta este învinuirea lui împotriva cititorilor gnostici din vremea sa: fiecare verset pe care îl citează se află în Biblie, iar icoana pe care o alcătuiesc din versete nu este cea predată de apostoli. Dreptarul credinței este cel care îi spune cititorului dacă privește la împărat sau la vulpe. Nu este un adaos la Scriptură. Este forma pe care o ia Scriptura când este citită întreagă.
Tipologia sau citirea Vechiului Testament așa cum l-a citit Hristos
Pe drumul spre Emaus, „începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc. 24:27). Părinții au luat acest verset deopotrivă ca îngăduință și ca poruncă. Vechiul Testament nu este o religie deosebită, cu o anexă creștină lipită la sfârșit; este o singură istorie, spusă dinainte și în chipuri.
Apostolii începuseră deja. Sfântul Apostol Pavel spune despre Israel în pustie că acestea li s-au întâmplat ca preînchipuiri și îl vede pe Hristos în piatra care îi însoțea (I Cor. 10:1-11). Sfântul Apostol Petru citește corabia lui Noe ca chip al botezului (I Pt. 3:20-21). Domnul citește șarpele de aramă din Numeri ca chip al Crucii (In. 3:14), iar pe Iona ca chip al celor trei zile (Mt. 12:40).
Odată ce ai băgat de seamă, o vezi pretutindeni în slujbe. Cântările pascale cântă trecerea Mării Roșii ca botez. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, cântat în cea dintâi săptămână a Postului Mare, străbate tot Vechiul Testament, aplicând fiecare chip sufletului celui care îl cântă. Tipologia ortodoxă nu este în primul rând o metodă academică. Este ceea ce face Biserica, cu glas tare, în fiecare an.
Alexandria: înțelesul de sub literă
S-au dezvoltat două accente, numite de obicei după orașe. Alexandria, capitală intelectuală grecească, cu o îndelungată deprindere de a-l citi alegoric pe Homer, a dat cititori care căutau înțelesul duhovnicesc de sub suprafața textului. Origen, în veacul al III-lea, a propus trei înțelesuri, potrivite trupului, sufletului și duhului, și a citit multe lucruri ca arătând dincolo de ele însele.
Această tradiție a mers mai departe prin Didim și, într-o formă cu mult mai cumpătată, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, ale cărui tâlcuiri sunt între comorile Bisericii. La cel mai bun al său, instinctul alexandrin i-a oprit pe creștini să citească Vechiul Testament ca pe simpla cronică a unui neam mic. La cel mai slab al său, putea pluti cu totul departe de text.
Primirea a fost aici neegală și merită spus. Înrâurirea exegetică a lui Origen a fost uriașă și mult din ea a fost sorbită cu recunoștință, în vreme ce un corp de învățături legate de urmașii lui de mai târziu a fost osândit în veacul al VI-lea. Sfântul Vichentie de Lerins, scriind în 434, l-a ales tocmai pe el ca pildă de căpetenie a felului în care un dascăl înzestrat și sfânt poate fi admirat și, totodată, poate greși.
Antiohia: mai întâi istoria
Antiohia a împins în cealaltă direcție. Diodor din Tars, Teodor de Mopsuestia, Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodoret au stăruit că înțelesul istoric limpede vine cel dintâi și că înțelesul duhovnicesc trebuie să crească din el, nu să-l înlocuiască. Cuvântul lor pentru această citire contemplativă era theoria, o vedere prin istorie, nu peste ea.
Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur arată cum se înfățișează această cale într-o parohie. El merge verset cu verset, lămurește obiceiurile, ia seama cine cui vorbește și apoi se întoarce fără veste către adunarea din fața lui și o întreabă ce are de gând să facă pentru săracul de la ușă. Este exegeză pentru oameni care dimineața se duc la lucru.
Și aici primirea a fost neegală. Teodor de Mopsuestia, cel mai riguros dintre antiohieni, a fost osândit la Sinodul al V-lea Ecumenic, în 553. Ioan Gură de Aur este unul dintre Sfinții Trei Ierarhi și cel mai citit propovăduitor din lumea ortodoxă. Biserica a păstrat metoda și nu a păstrat fiecare încheiere la care a ajuns fiecare dintre cei care au folosit-o.
De ce le-a ținut Biserica pe amândouă
Cele două accente sunt adesea înfățișate ca rivale, iar cercetătorii de azi au nuanțat tot mai mult cât de tăioasă era de fapt împărțirea. Alexandrinii puteau fi literali, iar antiohienii puteau fi figurali, și adesea același scriitor face amândouă lucrurile pe o singură pagină. Cu toate acestea, încordarea este adevărată, iar lucrul interesant este că Biserica n-a dezlegat-o niciodată alegând.
Le-a ținut pe amândouă fiindcă fiecare o îndreaptă pe cealaltă. Fără disciplina antiohiană, alegoria ajunge o mașină de găsit tocmai ceea ce a adus cititorul cu sine. Fără ochiul alexandrin, Biblia se turtește într-o istorie veche cu morală atârnată la coadă. A le ține pe amândouă laolaltă este incomod, iar incomodul este bună parte din rost: textul este citit de oameni care se așteaptă ca el să-i depășească.
Consensul nu este unanimitate
O neînțelegere obișnuită se cuvine limpezită aici. Ortodoxia nu învață că fiecare Părinte ar avea dreptate în toate, nici că ei s-ar potrivi verset cu verset. Nu se potrivesc. Se contrazic unii pe alții în privința cronologiei, a identității unor figuri mărunte, a înțelesului unor locuri anume și, din când în când, în privința a mai mult decât atât. Ceea ce caută Biserica este consensus patrum: învoirea veche, întinsă și statornică, în lucrurile care cântăresc.
Sfântul Vichentie de Lerins a descris amândouă jumătățile acestui lucru. Regula lui vestită este să ținem credința „care a fost crezută pretutindeni, totdeauna și de toți”. Mai puțin vestit, în aceeași carte, el stăruie că un progres adevărat în înțelegere nu este doar îngăduit, ci cerut, atâta vreme cât este o creștere „în aceeași învățătură, în același înțeles și în aceeași cugetare”, nu o prefacere în altceva.
Citirea unui Părinte este, așadar, o iscusință, nu doar un act de supunere. Părintele Serafim Rose, convertit american crescut într-o familie protestantă, a scris o carte întreagă spre a arăta cum arată aceasta. Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă se împotrivește deodată la doi curenți: o prețuire umflată a lui Augustin, luată din izvoare apusene, și o modă a unor scriitori ortodocși din anii 1970 de a-l numi eretic. Ceea ce cerea el în schimb nu era nici una, nici alta.
„o judecată cumpănită asupra lui, care să dea ce i se cuvine și măreției lui neîndoielnice, și cusururilor lui”
Părintele Serafim Rose, Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă (St. Herman of Alaska Brotherhood, 1983), cap. I, p. 8
Citirea unui Părinte cu spirit critic și cu evlavie
Părintele Serafim n-a apărat învățăturile lui Augustin despre har și despre predestinare. S-a descris pe sine, în altă parte, ca nefiindu-le mare admirator și le socotea prea logice. Ceea ce a apărat a fost evlavia omului, zdrobirea inimii și dragostea pentru Hristos care umplu Confesiunile, și a judecat că dărâmarea faimei lui Augustin ar trage la vale și acea evlavie.
Regula taie în amândouă direcțiile și se cuvine întoarsă asupra dascălilor de azi tot atât de lesne ca asupra celor vechi. Un recenzent din revista Orthodox Tradition a numit tratarea dată de părintele Serafim lui Augustin mai cumpănită decât cele mai multe și, în aceeași notă, a arătat că el atribuise greșit o trimitere patristică și că, lucrând mai ales din izvoare rusești, citatele lui din Părinții greci nu sunt întotdeauna credincioase originalului. A citi cu evlavie un dascăl înseamnă și a-l verifica.
Pentru cel care caută, aceasta este eliberator, nu tulburător. Nimeni nu vă cere să primiți fără cercetare un corp de scrieri și nimeni din tradiția ortodoxă n-a cerut vreodată aceasta. Ceea ce se cere este să citiți împreună cu Biserica, nu împotriva ei, să presupuneți că niște oameni care s-au rugat zeci de ani au văzut lucruri pe care voi încă nu le-ați văzut și să vă țineți propriile încheieri ceva mai slobod decât judecata adunată a veacurilor.
„Eu însumi mă tem de inimile reci ale celor «corecți intelectual» mult mai mult decât de orice greșeli ați putea găsi la Augustin.”
Părintele Serafim Rose, scrisoare către părintele Michael, 26 iunie 1981, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (St. Herman Press, 2003), cap. 86
Inima înaintea minții
Încă un element își are locul aici și, la Părinți, el vine cel dintâi, nu cel din urmă. Ei nu socoteau că Scriptura își dă înțelesul istețimii. Curățirea merge înaintea luminării: de la cititor se așteaptă să se roage, să postească, să se spovedească și să facă milostenie, plecând de la înțelegerea că piedica din calea priceperii este mai adesea starea cititorului decât greutatea textului.
Părintele Serafim a spus aceeași convingere unei săli de studenți californieni, în primăvara anului 1981, într-o conferință care a ajuns o cărticică. Petrecuse ani întregi în filozofia răsăriteană înainte de a veni la Hristos, iar ceea ce le-a spus nu era o tehnică.
Dacă această afirmație este adevărată sau nu, fiecare cititor trebuie să lămurească în altă parte decât într-un articol. Dar ea lămurește multe despre practica ortodoxă: de ce Psaltirea este pusă în mâinile începătorilor, în vreme ce tâlcuirile mai grele așteaptă, și de ce un monah care a citit foarte puțin nu este socotit un cititor slab al Scripturii.
În practică, toate acestea ajung la ceva cât se poate de obișnuit. Creștinul ortodox citește Biblia zilnic, după un rând al citirilor pe care îl are în comun cu orice altă parohie ortodoxă din acea zi. O aude cântată și citită la slujbe, unde cele mai multe cântări sunt ele însele țesute din expresii biblice. Citește o tâlcuire – Sfântul Ioan Gură de Aur la Matei fiind punctul obișnuit de plecare – și își întreabă preotul când se împotmolește.
Nimic din toate acestea nu ține locul citirii; este un fel de a nu citi singur. Deosebirea față de o deprindere de evlavie personală nu stă în aceea că o parte ar fi serioasă, iar cealaltă nu. Mulți cititori protestanți îi rușinează pe ortodocși prin sârguința lor cu textul, iar părintele Serafim a spus chiar aceasta despre protestanții pe care îi cunoștea și îi prețuia. Deosebirea stă în presupunerea că această carte aparține unei comunități întinse peste douăzeci de veacuri și că citirea acelei comunități are o pretenție asupra citirii mele.
Această pretenție poate fi respinsă, iar respingerea ei este o poziție coerentă, ținută de creștini sinceri pentru motive pe care le pot rosti. Dacă preferați să o puneți la încercare în loc să vă certați despre ea, cel mai simplu experiment este să citiți o Evanghelie vreme de o lună, alături de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la ea, și să vedeți ce se întâmplă. Parohia noastră din Kovan vă împrumută un exemplar și nu vă cere nimic în schimb.
„Descoperirea lui Dumnezeu este dată a ceva ce se numește inimă iubitoare.”
Părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului (St. Herman of Alaska Brotherhood, ed. a 2-a, 2014), §2, „Descoperirea”