Dacă vi s-a întâmplat vouă
O bună parte dintre cei care citesc aceste rânduri vor avea ceva al lor de pus alături de discuția de mai jos. Un stop cardiac, o hemoragie, un accident greu; și apoi o limpezime care nu s-a stins niciodată de tot, simțământul de a fi privit cu deplină înțelegere, o împotrivire față de întoarcere. Asemenea amintiri sunt povestite de obicei cu o cinste neobișnuită, adesea de oameni care nu câștigă nimic spunându-le și care s-au ferit să exagereze.
Nimic din învățătura ortodoxă nu cere cuiva să spună că un asemenea om minte, este nebun sau rău. Prudența care urmează privește ceea ce se poate întemeia pe o trăire, iar aceasta este altă întrebare decât aceea dacă trăirea a avut loc. Merită citită în acest duh și merită spus de la bun început că locul potrivit pentru a vorbi despre ceea ce ați trăit este lângă un preot care vă cunoaște, nu un articol.
Ce descriu relatările
Discuția modernă a început în 1975, cu Viața după viață a lui Raymond Moody, urmată de lucrările Elisabethei Kübler-Ross și de studiile lui Karlis Osis și Erlendur Haraldsson. Moody a alcătuit un model compozit din elemente care se repetă: auzirea propriei morți anunțate, simțământul ieșirii din trup și al privirii încăperii de sus, trecerea printr-un spațiu întunecos descris adesea ca un tunel, întâlniri cu rude răposate, o prezență luminoasă, o trecere grabnică în revistă a vieții și o întoarcere fără voie.
Părintele Serafim Rose a luat această literatură destul de în serios încât să scrie o carte despre ea. Sufletul după moarte, apărută în 1980, era o încercare de a spune ce fac izvoarele ortodoxe vechi din acest fenomen. El primea că se relatează ceva real. Întrebarea lui era de ce tărâm al realității ține acel ceva.
Ce nu pune Ortodoxia la îndoială
Este ușor să trecem cu vederea cât de mult teren comun există aici. Biserica a învățat dintotdeauna că sufletul supraviețuiește morții trupului și rămâne conștient, iar Părinții adunați în carte arată că puterile lui se fac mai ascuțite odată slobozite din trup, nu mai tocite. Sufletul este întâmpinat: Domnul spune că săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam (Lc. 16:22).
Așa încât un cititor ortodox nu are pricină să se tulbure de relatări despre conștiență în afara trupului și niciun interes să le explice prin lipsa de oxigen. Greutatea începe la afirmația următoare, făcută cu cea mai mare încredere de cercetătorii populari, nu de bolnavi: că aceste relatări ne arată ce îi așteaptă pe toți și că moartea nu are nimic înfricoșător în ea.
Tunelul și ceea ce s-ar putea să nu fie
Cele dintâi obiecții ale părintelui Serafim au fost de metodă, nu teologice, și se țin destul de bine. Compozitul lui Moody, susținea el, era alcătuit din fragmente scurte, nu din relatări întregi, și îndesa într-un singur model lucruri destul de deosebite: moartea clinică propriu-zisă și stări care doar se apropie de ea.
Tunelul este chiar pilda lui. Intrarea într-un tunel este relatată de oameni cărora li s-a dat eter și de oameni care nu erau câtuși de puțin în primejdie de moarte, după cum trecerea grabnică în revistă a vieții este relatată de oameni care au fost aproape să se înece și și-au revenit fără urmări. Asemenea elemente ar putea ține de o trăire mai generală și să fie întâmplătoare față de moarte ca atare. Este o observație modestă, dar surpă deprinderea de a socoti întreaga înșiruire drept o hartă unitară a ieșirii din viața aceasta.
Ființa de lumină
Elementul pe care Moody îl numea cel mai adânc este arătarea unei lumini recunoscute ca prezență personală, plină de căldură și de înțelegere, care vorbește fără cuvinte și îl face pe cel ce moare să cugete, fără să rostească vreo judecată. Moody însuși a observat că identificarea acestei ființe atârnă de formația religioasă a fiecăruia: unii o numesc Hristos, alții înger, alții pur și simplu o prezență, iar în sine ea nu are nicio formă de recunoscut.
Părintele Serafim răspunde prin comparație, nu prin afirmație. Îngerii, în izvoarele ortodoxe, sunt vădit mai hotărâți decât aceasta, și la înfățișare, și în ceea ce fac. Ei vin ca niște tineri în veșminte strălucitoare, așa cum vin în relatările evanghelice despre Înviere; iau sufletul cu putere de brațe și îl duc undeva, și nu se opresc la vorbă.
O prezență fără formă, care stă îndelung de vorbă și derulează o trecere în revistă a vieții, nu se potrivește cu acea descriere, iar el nu primește să o numească înger pe temeiul căldurii ei, aducând aminte de avertismentul apostolului că însuși satana se preface în înger al luminii (II Cor. 11:14). Totuși, în loc să încheie chestiunea printr-o afirmație, face mai întâi ceea ce n-ar face un scriitor grăbit să câștige și lasă întrebarea deschisă în pagină.
„Cine – sau ce – sunt aceste «ființe de lumină»?”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, cap. 1 §3 (St Herman of Alaska Brotherhood, tiraj 2009)
Cercetarea duhurilor
Aici argumentul se leagă de ceva mult mai vechi decât anii 1970. Regula pe care Părinții o aplică oricărei trăiri religioase ieșite din comun este apostolească: iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I In. 4:1). Criteriul nu este tăria trăirii, nici bunătatea simțămintelor pe care le lasă în urmă. Scriitorii ascetici numesc neaplicarea ei înșelare – prelest, în rusește, adică amăgirea duhovnicească de sine – și sunt într-un glas că o amăgire care s-ar vesti pe sine ca rea n-ar amăgi pe nimeni.
Tocmai aceasta este slăbiciunea pe care părintele Serafim a găsit-o în raționamentul cercetătorilor. Moody a ridicat putința unei amăgiri numai ca să o înlăture, pe temeiul că o arătare diavolească ar sfătui, pesemne, la ură și la nimicire. Literatura patristică spune dimpotrivă: ispitele de acest fel sosesc îmbrăcate în ceva bun, și de aceea Viețile Sfinților cuprind atâtea istorisiri despre nevoitori care, pe patul morții, nu primesc drept bună o vedenie mângâietoare. Nimic din toate acestea nu înseamnă un verdict asupra trăirii cuiva; este un temei pentru a nu zidi o învățătură pe ea.
Ce pot întemeia asemenea relatări
Rezumatul părintelui Serafim este mai cumpătat decât lasă să se creadă faima lui. Aceste relatări, susținea el, nu pot dovedi mai mult decât simpla supraviețuire a sufletului în afara trupului și simpla existență a unei realități nemateriale, fără să ne spună nimic vrednic de crezare despre starea sufletului dincolo de cele dintâi minute. Afirmația Elisabethei Kübler-Ross că aceste cercetări ar adeveri ceea ce creștinii au fost învățați vreme de două mii de ani a socotit-o o exagerare, observând că Moody însuși spusese că relatările nu întăresc icoana creștină obișnuită a raiului.
A mai adus un al doilea argument, de diagnostic. Ceea ce lipsește din relatările moderne este tot atât de izbitor ca ceea ce se află în ele: îngerii care vin după suflet, orice simțământ al judecății și însăși durata consemnată în izvoarele vechi, unde asemenea trăiri țin ceasuri sau zile, nu minute. De aici a tras încheierea că relatările moderne ating doar tinda morții, înainte să se hotărască ceva și câtă vreme întoarcerea pe cale firească este încă cu putință.
Toate acestea sunt argumente, iar el știa că sunt argumente. În prefața cărții a despărțit învățătura Bisericii, care poate fi rostită, de tâlcuirile sale asupra unor mărturii contemporane anume, pe care le dădea ca fiind ale lui și se aștepta să fie puse la îndoială.
„Cu privire la aceste tâlcuiri există, firește, loc pentru o legitimă deosebire de păreri între creștinii ortodocși.”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, Prefață (St Herman of Alaska Brotherhood, tiraj 2009)
Comparația care a supărat cel mai mult
Partea cărții care stârnește cea mai multă gâlceavă este capitolul al șaptelea, unde relatările moderne sunt așezate alături de o literatură cu totul deosebită: Cartea tibetană a morților, scrierile lui Emanuel Swedenborg, planul astral al teosofiei și manualele de proiecție astrală din veacul al XX-lea. Părintele Serafim a găsit asemănarea strânsă, până la călăuzele luminoase care îl întâmpină pe călător și îl petrec pe drum.
Încheierea lui este o afirmație despre un tărâm și despre un corp de tâlcuiri, nu o învinuire adusă unor bolnavi de la terapie intensivă, și merită citită astfel. El spune că zona aflată chiar dincolo de trup a mai fost descrisă, de oameni care au căutat-o dinadins, și că relatările moderne se potrivesc cu acele descrieri vechi mai bine decât cu vedeniile consemnate în Viețile Sfinților.
Nici scriitorii ortodocși n-au fost singurii care au tras un semnal de alarmă despre această literatură. Părintele Serafim citează autori protestanți evanghelici din aceeași vreme, care avertizau că niște creștini sinceri identificau prea lesne ființa de lumină cu Iisus Hristos și că erau prost așezați ca să bage de seamă dacă greșesc. El socotea critica lor slab înarmată, nu greșită. În privința instinctului de temelie – că aici este ceva ce trebuie cercetat – el și ei erau de aceeași parte. Despre tărâmul însuși, însă, fraza lui este seacă și fără ocolișuri.
„Acestea sunt, pur și simplu, experiențe «în afara trupului», ceva bine cunoscut mai ales în literatura ocultă”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, cap. 7, Concluzii (St Herman of Alaska Brotherhood, tiraj 2009)
Cum să vă purtați propria trăire
Pentru cel care a trecut cu adevărat prin aceasta, sfatul pastoral din tradiția ortodoxă este statornic și lipsit de strălucire. Nu socotiți ceea ce ați văzut drept o descoperire de tâlcuit și de propovăduit. Nu căutați să o repetați; scriitorii ascetici sunt aspri cu cei care umblă dinadins după asemenea stări. Nu trageți din primirea caldă încheierea că nu vi se mai cere nimic acum și nici dintr-una înfricoșătoare încheierea că sunteți osândit. Spuneți-o duhovnicului și apoi vedeți-vă de cele obișnuite: rugăciune, spovedanie, împărtășire, iertarea oamenilor, ajutorul dat cuiva.
Rezerva părintelui Serafim merită ținută aici înaintea ochilor, fiindcă adesea cartea a fost citată cu mai multă încredere decât a scris-o autorul ei. El își dădea citirile asupra unor cazuri moderne anume drept citiri și spunea limpede că ortodocșii se pot deosebi în chip legitim în privința lor. Cititorii din alte tradiții creștine se vor deosebi și mai mult, și în mai multe privințe, iar acesta este un loc cinstit în care să lăsăm lucrurile, nu o pierdere a curajului.
Dacă purtați o amintire de acest fel, Biserica Ortodoxă nu vă cere să o lepădați, nici să o lămuriți. Îi cere ceea ce cere oricărei trăiri izbitoare, între care și vedeniilor propriilor ei sfinți: să fie cercetată, ținută cu smerenie și să nu i se îngăduie să ia locul vieții de pocăință pe care poate i s-a dat să o întrerupă. Aceasta este o chemare, nu o îndreptare, și este o discuție mai bine purtată la o ceașcă de ceai decât într-un șir de comentarii. Dacă sunteți în Singapore, sunteți bineveniți să veniți să o purtăm.