O carte scrisă într-un subsol
La începutul anilor ’60, într-o garsonieră de subsol de lângă centrul orașului San Francisco, un tânăr ședea la un birou acoperit de teancuri de cărți și de dosare cu însemnări. Puțină lumină de zi ajungea în încăpere. Cu câțiva ani înainte de mutarea lui acolo se săvârșise în acel loc o crimă, iar vecinii spuneau că ceva neplăcut tot mai stăruia pe acolo; chiriașul acoperise un perete cu icoane și ținea o candelă roșie aprinsă înaintea lor. Îl chema Eugene Rose. Fusese botezat în Biserica Ortodoxă cu puțină vreme înainte și avea să mai treacă opt ani până la tunderea lui în monahism.
Ce scria el era gândit să fie uriaș: o cronică în paisprezece capitole numită «Împărăția omului și Împărăția lui Dumnezeu». Numai capitolul al șaptelea a fost vreodată terminat în dactilogramă. Acel capitol este cartea pe care o avem astăzi sub titlul «Nihilismul. Rădăcina revoluției epocii moderne», publicată de frăția lui în 1994, la doisprezece ani după moartea lui, și atribuită corect pe pagina de titlu lui „Eugene (Fr. Seraphim) Rose”, fiindcă omul care a scris-o nu era încă părintele Serafim.
Ce înseamnă de fapt cuvântul
Cuvântul s-a tocit de atâta folosire. Cei mai mulți oameni îl aud și își închipuie ceva zgomotos: un terorist, o galerie vandalizată, un tânăr îmbrăcat în negru care declară că nimic nu contează. Rose începe prin a le da la o parte. Astfel de lucruri, spune el, sunt suprafața spectaculoasă a problemei, nu problema. El vrea mentalitatea de dedesubt, cea care le produce pe acestea și care produce totodată și oameni mult mai tăcuți.
Pentru definiție merge la omul pe care îl socotea izvorul nihilismului filosofic și îl citează de-a dreptul. Propoziția lui Nietzsche sună așa: „Că nu există adevăr; că nu există o stare de lucruri absolută — niciun «lucru în sine». Numai aceasta este nihilism, și încă de cel mai extrem fel.” Rose arată că cei mai mulți dintre noi am auzit aceeași învățătură în forma ei domesticită, în propoziția că orice adevăr este relativ. Apoi trage concluzia care dă cărții forma ei.
chestiunea nihilismului este, în adâncul ei, o chestiune a adevărului; ba chiar este chestiunea adevărului
Eugene (Fr. Seraphim) Rose, Nihilismul. Rădăcina revoluției epocii moderne (Nihilism: The Root of the Revolution of the Modern Age), cap. I «Introducere: chestiunea adevărului» (St. Herman of Alaska Brotherhood, ediția a doua, 2020)
Două propoziții care nu pot fi rostite
Pasajul cel mai înviorător din carte este și cel mai scurt, și este o bucată de logică obișnuită pe care oricine o poate verifica. Două afirmații circulă pe scară largă: orice adevăr este empiric și orice adevăr este relativ. Rose arată că cea dintâi nu este ea însăși o afirmație empirică — niciun experiment nu o statornicește —, iar a doua este ea însăși o pretenție absolută. Fiecare se nimicește chiar în clipa rostirii. Orice ar mai urma, atâta lucru urmează: dacă există vreun adevăr, el nu poate fi doar relativ.
De aici trage o urmare cu consecințe mai largi. Principiile dintâi ale oricărui sistem de cunoaștere nu pot fi statornicite de acel sistem, fiindcă ele sunt punctul de la care pornește sistemul; ele trebuie date dinainte. Coerența și uniformitatea naturii, încrederea că rațiunea poate trage concluzii din observație, presupunerea că ceea ce știe un om poate ști și altul — niciuna nu este un rezultat de laborator. Ele sunt ținute, și ținute cu temei, dar sunt ținute prin credință, în înțelesul simplu al cuvântului.
Aici este prevăzător, și merită să fim și noi prevăzători cu el. Nu atacă știința și nu marchează un punct într-o dispută cu oamenii de știință. Argumentul lui este că fiecare om, în fiecare veac, stă pe ceva ce nu este dovedit prin metodele pe care le folosește pe urmă și că întrebarea interesantă nu este niciodată dacă un om are credință, ci pe ce se sprijină credința lui.
Patru trepte, iar cea dintâi este cea mai tăcută
Corpul cărții urmărește o înlănțuire pe care Rose o numește dialectica nihilistă: patru trepte, fiecare decurgând din cea dintâi tăgăduire, nu împotrivindu-i-se. Spune limpede că ele se suprapun, că nu sunt pur și simplu cronologice și că nimeni nu este o pildă curată a vreuneia dintre ele; cei mai mulți oameni sunt un amestec de cel puțin două.
Dintre acestea, pe cea dintâi o tratează cel mai pe larg și tot ea este cea mai probabilă descriere a aerului pe care îl respiră cititorul. El descrie o civilizație care încă vorbește, la ocazii festive, despre adevăruri veșnice, despre demnitatea omului și despre civilizația creștină, în vreme ce nimeni din sală nu ia cuvintele acestea pe deplin în serios. Ele au ajuns podoabe ale limbii, trezind amintirea unei vremi în care însemnau ceva precis. Nimic nu a fost tăgăduit. Înțelesul a fost pur și simplu lăsat să plece.
Dacă schema lui în patru trepte este harta potrivită a istoriei intelectuale moderne este o întrebare dreaptă, iar cititorul este liber să o socotească prea ordonată. Observația de dedesubt este mai greu de dat la o parte: că tăgăduirea pe față este rară și că, de obicei, credințele mor fiind păstrate ca podoabă.
- Liberalismul — nu un partid politic, ci o dispoziție a minții, în care adevărul nu este nici atacat, nici apărat, ci mutat în tăcere de la mijlocul mesei. Cuvintele vechi sunt păstrate, iar înțelesurile vechi sunt lăsate să se scurgă din ele.
- Realismul — îngustarea realului la ceea ce poate fi măsurat, astfel încât orice altceva ajunge podoabă sau sentiment.
- Vitalismul — înlocuirea adevărului cu trăirea vie, odată ce adevărul a fost părăsit: intensitatea drept criteriu, simțirea drept dovadă.
- Nihilismul distrugerii — întoarcerea pe față împotriva rânduielii înseși, pe care veacul al XX-lea a văzut-o la o scară pe care nimeni nu și-o închipuise.
Descria o țară în care locuise
Aici cartea încetează să mai fie un eseu. Eugene Rose nu era un spectator al stării pe care o analiza. Lepădase creștinismul protestant al copilăriei ca fiind subțire, plecase să caute realitatea în filosofia apuseană și apoi în religiile Răsăritului, și ajunsese la nimic. L-a citit pe Nietzsche până când propozițiile căpătau o încărcătură. A făcut anume experimente de destrămare a gândirii logice, pornind de la ideea că rațiunea este piedica.
Ieromonahul Damaschin, care a îngrijit manuscrisul, consemnează că, atunci când Eugene a fost întrebat mult mai târziu să descrie acei ani, spunea doar că fusese în iad. Bea. Bătea cu pumnul în podea și striga la Dumnezeul pe care îl declarase mort. O dată, beat, a scris că este bolnav, așa cum sunt bolnavi toți oamenii care sunt departe de dragostea lui Dumnezeu.
Propoziția aceea este cheia tonului întregii cărți. El nu stă deasupra nihilistului ca să îl descrie; descrie ceva ce fusese el însuși. Tot aceasta lămurește o dărnicie ciudată din scrisul lui de mai târziu despre atei.
Socotea că un ateism furios, plin de ură — acela care se luptă cu Dumnezeu și Îl învinuiește de nedreptate — este mai degrabă o stare duhovnicească decât lipsa uneia, și că nu o dată s-a sfârșit prin vederea Aceluia pe care ateul Îl căuta de fapt. Primejdia, în citirea lui, nu erau niciodată marii tăgăduitori. Erau oamenii pentru care Hristos ajunsese în tăcere un simplu cuvânt.
Nici apologie, nici diatribă
Rose își așază metoda la început, numind două feluri de a greși. Cel dintâi este diatriba: osândirea nazismului pentru barbaria lui, sau a avangardei pentru pesimismul ei, ceea ce socotește el că lasă rădăcina neatinsă, de vreme ce eroarea este biruită numai de adevăr, iar cea mai mare parte a criticii nihilismului nu ajunge niciodată la chestiunea adevărului.
Cel de-al doilea este opusul, și pe acesta îl tratează cu mai multă grijă, fiindcă îi simte atracția. Este ușor să îl vezi pe nihilist ca pe o victimă a unei civilizații bolnave — și este ceva adevărat în asta, încuviințează el, de vreme ce o epocă în care și cele mai bune, și cele mai rele minți se întorc spre nihilism este, vădit, bolnavă. Dar mila nu este un diagnostic, iar el avertizează împotriva unei anumite alunecări.
Nu îl scuză pe nimeni pe temeiul că ar fi victimă, nici pe sine însuși; nu există, spune el, victimă cu totul nevinovată. Aceasta nu este o carte comodă despre cum fiecare face tot ce poate. Nu este nici o carte căreia să îi placă neplăcerea pe care o stârnește, ceea ce este un lucru și mai rar.
a îngădui ca mila față de un om nefericit să treacă în deschidere față de ideile lui
Eugene (Fr. Seraphim) Rose, Nihilismul. Rădăcina revoluției epocii moderne (Nihilism: The Root of the Revolution of the Modern Age), cap. I (St. Herman of Alaska Brotherhood, ediția a doua, 2020)
Este adevărat sau mi se potrivește?
Aici o carte din 1962 devine o întrebare pentru un cititor din 2026, iar întrebarea nu este o mustrare pentru nimeni. Este pur și simplu răscrucea. Sunt două feluri de a întreba despre o religie. Unul este: este acest lucru adevărat — este lumea într-adevăr așa, fie că îmi convine, fie că nu? Celălalt este: îmi merge lucrul acesta mie — mă liniștește, se potrivește firii mele, se așază în viața pe care o am?
A doua întrebare nu este rea, și o pune toată lumea. Necazul pe care îl arată Rose este ce se întâmplă atunci când o cultură uită că s-a pus vreodată cea dintâi întrebare. Odată ce adevărul a fost mutat de la mijlocul mesei, religia supraviețuiește ca preferință, iar preferințele se aleg după potriveală. O credință ținută astfel nu îți poate cere nimic din ce nu voiai deja, fiindcă în clipa în care o face o vei schimba cu una care se potrivește mai bine.
Creștinismul ortodox îi cere cititorului să ia în serios cea dintâi întrebare, și se cade spus limpede ce presupune aceasta. Înseamnă că afirmația potrivit căreia Dumnezeu S-a făcut om într-un loc anume, sub un guvernator anume, că a înviat și că Biserica pe care a întemeiat-o a predat mai departe învățătura Lui în loc să o născocească, este fie așa, fie nu. Nu se oferă ca stil de viață duhovnicească, nici ca un șir de practici pe care unii le găsesc de folos.
Mulți creștini din alte tradiții ar spune exact același lucru despre propriile lor convingeri, iar spunându-l pun tocmai întrebarea de care îi păsa lui Rose. Acesta este teren cu adevărat comun, și prețuiește mai mult decât i se recunoaște de obicei.
Dincolo de nihilism
Ultimul capitol se întoarce spre versiunea optimistă a omului modern: idealiștii, oamenii de știință care împing înainte hotarele cunoașterii, tinerii care lucrează pentru pace și frăție și sunt încrezători în viitor. Rose îi ia în serios și refuză să îi ironizeze. Critica lui este îngustă și precisă. Credința și nădejdea lor sunt îndreptate în întregime către lumea aceasta, iar bunurile lumii acesteia trec; o nădejde legată cu totul de lucruri care se sfârșesc este o nădejde care nu va supraviețui sfârșitului lor.
Împotriva acesteia el așază o răsturnare despre care știe că va suna ca un paradox și pe care o aduce aproape cerându-și iertare, conștient că îl lasă descoperit față de învinuirea că ar avea el însuși un nihilism al lui. Creștinul, spune el, este într-un înțeles ultim tot un nihilist — dar pe dos.
Deosebirea, așa cum o pune el, este că o nimicnicie purcede dintr-o prăpastie, iar cealaltă din belșug, și că a numi nihilism sărăcia creștinului este de fapt doar un procedeu literar, de vreme ce în practică ea este plinătate. Adaugă un avertisment pe care mulți cititori îl vor găsi greu și care este totuși logica întregului său argument: mintea omului nu va rămâne goală, iar omul care nu poate crede în Hristos va sfârși crezând în Antihrist. Concluzia poate fi contestată. Premisa — că nimeni nu izbutește de fapt să nu creadă în nimic — nu este ușor de respins.
pentru el, în cele din urmă, lumea este nimic, iar Dumnezeu este totul
Eugene (Fr. Seraphim) Rose, Nihilismul. Rădăcina revoluției epocii moderne (Nihilism: The Root of the Revolution of the Modern Age), cap. V «Dincolo de nihilism» (St. Herman of Alaska Brotherhood, ediția a doua, 2020)
Cum se citește și dacă merită citită
«Nihilismul» este cea mai grea carte a lui și nu este locul de unde să începeți. Este timpurie, nerevizuită, filosofică într-un fel în care scrisul lui de mai târziu nu mai este, și poartă urmele anilor din care a ieșit. Părintele Serafim însuși își socotea mai târziu primele scrieri destul de abstracte. Cititorul care îi vrea glasul în forma lui cea mai caldă ar trebui să înceapă cu «Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului», o conferință ținută unor studenți la Santa Cruz în 1981, care are vreo patruzeci de pagini și este alcătuită mai ales din povestiri.
Dar cărticica aceasta are ceva ce cele de mai târziu nu au. Este însemnarea unui om care cartografia țara din care tocmai scăpase, cât încă îi erau proaspete drumurile în minte, și este scrisă pentru oameni care încă locuiesc acolo. El nu credea că oamenii moderni pot veni pe deplin la Hristos înainte de a fi văzut mai întâi cât de departe s-au dus de El — înainte, cum spunea el, de a fi înfruntat nihilismul din ei înșiși.
Aceasta este oferta, și este o ofertă, nu o învinuire. Dacă întrebarea dacă ceva este adevărat până la capăt a încetat să mai fie o întrebare vie, există o carte scrisă de un californian dintr-un subsol, care a aflat că ea era încă vie, și era cât pe ce să moară din pricina ei, și a ieșit de partea cealaltă într-o bisericuță întunecoasă din San Francisco, unde slujba era într-o limbă pe care nu o înțelegea încă. Ușa acelei biserici nu era încuiată. De obicei nu este.