Ce ai vedea dacă ai veni la un botez
Un botez la parohia noastră se face de obicei sâmbăta, cu biserica pe jumătate goală și cu lumina după-amiezii intrând pieziș. Aproape de mijlocul naosului stă o cristelniță mare, cu apă caldă. Pe o măsuță se află untdelemnul, foarfeca, o haină albă și o cruciuliță cu șnur. Preotul este îmbrăcat în alb. Dacă cel care se botează este prunc, o mătușă așteaptă alături cu prosopul, iar toată familia se îngrijorează în tăcere de temperatura apei.
Slujba se împarte în două. În partea dintâi se citesc rugăciuni asupra celui care se botează, se suflă asupra lui și i se cere să se lepede de diavol; apoi se sfințesc apa și untdelemnul, iar el este uns. În partea a doua vine însăși afundarea, de trei ori, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Îndată după aceea, noul botezat este uns cu Sfântul Mir, este îmbrăcat în haină albă, primește cruce și i se taie câteva fire de păr, semn al aducerii ca dar. La cea dintâi Sfântă Liturghie, adesea în același sfârșit de săptămână, se împărtășește.
Îngropați împreună cu El prin Botez
Sfântul Apostol Pavel nu descrie Botezul ca pe o insignă. Scriind romanilor, întreabă: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6:3-4). Gramatica este gramatica unei înmormântări, iar apoi a unei învieri.
Practica ortodoxă ia acest limbaj în înțelesul lui propriu. Cristelnița este destul de adâncă pentru ca omul să intre cu totul sub apă. Cele trei afundări răspund celor trei zile din mormânt, iar canoanele vechi socotesc numărul drept o chestiune serioasă: canonul 50 apostolic rânduiește să fie caterisit episcopul sau preotul care nu face trei afundări. Cuvintele rostite la fiecare afundare sunt cuvintele trimiterii date de Hristos însuși în Mt. 28:19, numind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh.
Ceea ce se afirmă aici nu este că cel botezat a dovedit ceva, ci că Dumnezeu a lucrat ceva. Crezul, rostit în fiecare biserică ortodoxă în fiecare duminică, are acest cuvânt: mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Nu „pomenesc”. Mărturisesc. Biserica nu a învățat niciodată că apa doar ar arăta o lucrare săvârșită mai înainte, în particular; ea învață că în apă omul este unit cu moartea și cu învierea lui Hristos și iese de acolo fiind al Lui.
Cu fața spre apus, apoi întoarcerea spre răsărit
Înainte ca cineva să se apropie de apă are loc o înfruntare. Cel care se botează, sau nașul care ține pruncul, este întors cu fața spre apus, spre fundul bisericii și spre întuneric, și este întrebat de trei ori dacă se leapădă de satana, de toate lucrurile lui, de toți îngerii lui, de toată slujirea lui și de toată trufia lui. Răspunsul se dă de trei ori: mă lepăd. Apoi i se spune să sufle și să scuipe asupra lui, lucru care îi tulbură totdeauna pe cei veniți pentru întâia oară — și care asta și vrea să facă.
Abia după aceea preotul îl întoarce spre răsărit, iar întrebările se schimbă: „Te unești cu Hristos?” „Mă unesc.” Întrebat dacă s-a unit, cel care se botează răspunde că s-a unit, că se închină Lui ca unui Împărat și Dumnezeu, și rostește Crezul cu glas tare. Răsăritul este ales cu bună știință. Raiul a fost sădit la răsărit (Fac. 2:8), iar venirea Domnului este asemănată fulgerului care iese de la răsărit (Mt. 24:27). Bisericile ortodoxe sunt zidite cu altarul într-acolo, astfel încât toată obștea se roagă în direcția spre care tocmai s-a întors noul creștin.
Temeiul așteptării, spus cum se cuvine
Foarte mulți creștini, între care oameni pe care îi cunoaștem și îi iubim în Singapore, botează numai pe cei destul de mari cât să ceară ei înșiși botezul. Convingerea lor merită rostită în toată puterea ei, nu trecută cu vederea. Credința, spun ei, este personală și nu poate fi împrumutată; nimeni nu este creștin pe seama părinților săi. Tiparul din Faptele Apostolilor este că se propovăduiește cuvântul, oamenii cred și apoi se botează (F.A. 2:41; F.A. 8:12). O făgăduință făcută de un om mare deasupra unui prunc adormit nu este făgăduința acelui prunc, iar poate veni ziua în care el însuși nu va face niciodată vreuna.
În spatele acestei poziții stă o teamă care are dovezi reale: țări întregi pline de oameni botezați în pruncie, care nu au fost învățați niciodată nimic, nu s-au mai întors niciodată și își spun astăzi creștini așa cum și-ar numi locul nașterii. Botezul la mărturisirea credinței este o vedere înaltă despre Botez, nu una scăzută. Unora le-a răpit familia. Scriitorul ortodox care îl tratează drept nepăsare nu a ascultat, iar părintele Serafim Rose, a cărui mamă era protestantă, a spus fără ocol unde se află o parte din vina pentru asemenea neînțelegeri.
poate că este vina noastră că nu trăim și nu propovăduim credința ortodoxă într-un fel pe care ei să îl poată înțelege
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
De ce botează totuși Biserica Ortodoxă pruncii
Răspunsul ortodox începe din altă parte decât dintr-un argument. Copilul este al Bisericii înainte de a fi în stare să se certe despre asta, tot așa cum este al familiei lui, al limbii lui și al mesei mamei lui înainte de a putea apăra vreunul dintre aceste lucruri. Nimeni nu așteaptă ca un copil de doi ani să încuviințeze să fie hrănit. Biserica nu a socotit niciodată că, dintre toate bunurile, credința ar fi singurul care trebuie ținut departe de un copil până când el va fi în stare să se descurce într-o dezbatere despre ea.
Scriptura se citește apoi în această lumină. Petru le spune celor adunați la Cincizecime că făgăduința este pentru voi și pentru copiii voștri (F.A. 2:39). Luca istorisește case întregi botezate deodată, a Lidiei și a temnicerului din Filipi, iar Pavel își amintește că a botezat casa lui Stefana (F.A. 16:15; F.A. 16:33; I Cor. 1:16). Col. 2:11-12 așază Botezul alături de tăierea împrejur, care se dădea în ziua a opta unor prunci ce nu puteau încuviința și nu înțelegeau. Și mai este cuvântul limpede al Domnului: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți” (Mc. 10:14).
Mărturiile vechi arată în aceeași direcție, deși greutatea lor este cântărită cu toată cinstea. Sfântul Irineu de Lyon, scriind pe la 180, vorbește despre Hristos, Care mântuiește pe toți cei ce se nasc din nou prin El la Dumnezeu, „prunci, și copii, și băieți, și tineri, și bătrâni” (Împotriva ereziilor II.22.4); cititorii nu se învoiesc asupra cât dovedește această frază. Mai tare este Epistola 64 a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care consemnează hotărârea unui sinod african de pe la anul 253, potrivit căreia Botezul nu trebuie amânat până în ziua a opta de la naștere. Pe atunci întrebarea nu mai era dacă se botează pruncii, ci cât de curând.
Nimic din toate acestea nu face din Botez un înlocuitor al credinței, iar Ortodoxia nu se preface că ar fi altfel. Copilul botezat pe care nu-l învață nimeni nimic a primit un început și apoi a fost părăsit în el. Ceea ce oferă Biserica, în schimb, este o lungă ucenicie: împărtășirea din pruncie, spovedania de pe la vârsta de șapte ani, Crezul învățat pe de rost și, în cele din urmă, ziua în care tânărul creștin rostește cu glasul lui ceea ce au rostit odinioară nașii pentru el. Harul merge aici înaintea înțelegerii, așa cum merge pretutindeni în viața omului.
Ce iau nașii asupra lor, de fapt
La botezul unui prunc, nașul nu este un ornament. Nașul este cel care stă cu fața spre apus și se leapădă de diavol în numele copilului, care se întoarce spre răsărit și care rostește Crezul cu glas tare în locul copilului. Aceasta este, mai întâi de toate, o mărturisire a credinței nașului însuși, făcută în public, și o luare asupra sa a datoriei de a-l învăța pe copil credința tocmai mărturisită. De aceea Biserica cere ca măcar unul dintre nași să fie un creștin ortodox practicant, care se spovedește și se împărtășește.
În practică, această îndatorire se desfășoară într-o listă scurtă și nespectaculoasă, pe care îi rugăm pe nași să o citească înainte de a primi. Nimic din ea nu este eroic. Totul din ea se întâmplă numai fiindcă un om mare a hotărât cu ani în urmă că așa va fi, și apoi a hotărât din nou la fel în sâmbete obișnuite, când erau de făcut lucruri mai ușoare.
- Roagă-te pentru fin pe nume, în fiecare zi, atâta vreme cât veți trăi amândoi.
- Adu copilul la împărtășire, mai ales atunci când părinții nu pot.
- Învață-l „Tatăl nostru” și Crezul și vezi ca el să cunoască viața sfântului său ocrotitor.
- Dăruiește-i cea dintâi icoană și cea dintâi carte de rugăciuni și dăruiește-i cărți mai departe, pe măsură ce crește.
- Fii al doilea om mare cu care copilul poate vorbi, mai ales în anii în care cu părinții se vorbește greu.
- Stai lângă familie la necaz — partea pe care nu o pomenește nimeni la cristelniță.
Dacă ai fost deja botezat în altă parte
Convertiții sunt primiți în una din trei feluri: prin Botez, prin Mirungere după o mărturisire a credinței ortodoxe sau, mai rar, numai printr-o mărturisire de credință. Alegerea nu o face convertitul și nici, de fapt, preotul parohiei. Ea ține de episcop, care cântărește ce s-a făcut la început, cu ce cuvinte, cu ce intenție și de unde vine omul.
În cea mai mare parte a practicii ruse, inclusiv în Exarhatul nostru, cel botezat cu apă în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh nu se botează din nou. Un asemenea convertit este pregătit ca și catehumen, își mărturisește păcatele, este uns cu Sfântul Mir la Mirungere și vine la Sfântul Potir. Acolo unde botezul dintâi nu a fost cu apă, sau nu a fost în numele Sfintei Treimi, sau nu poate fi dovedit nicicum, omul se botează.
Aici cinstea cântărește mai mult decât ordinea de fațadă. Practica se deosebește de la o Biserică Ortodoxă locală la alta, iar uneori de la un episcop la altul, în sânul aceleiași Biserici. Unele parohii și obști monahale botează din principiu pe orice convertit, făcând apel la măsura strictă pe care o așază canoanele. Altele primesc prin Mirungere, făcând apel la vechea libertate a Bisericii de a lucra prin iconomie față de cei care vin la ea.
Așadar, un convertit miruit într-un oraș poate întâlni într-o zi creștini ortodocși care ar fi făcut altfel. Deosebirea aceasta este reală, este veche și se discută între ortodocșii înșiși, nu se hotărăște pe site-ul unei parohii. Nu este o sentință asupra trecutului cuiva sau asupra sincerității cuiva. Sfatul practic este simplu: pune întrebarea preotului la început, nu la sfârșit, și lasă episcopul să o hotărască.
Oricare ar fi forma primirii, rostul ei nu este actul scris și nici schimbarea apartenenței la un club. Părintele Serafim Rose i-a scris unui catehumen care se pregătea de Botez, în mai 1979, iar fraza pe care a pus-o în miezul acelei scrisori merită purtată de la cea dintâi întrebare până în ziua în care se șterge Sfântul Mir.
Vii la Ortodoxie ca să-L primești pe Hristos, și aceasta să n-o uiți niciodată.
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 3 mai 1979, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
O ușă lăsată deschisă
Nimic din acest articol nu-i cere cuiva să disprețuiască apa care a fost turnată peste el când era copil, ori să gândească rău despre părinții care au rânduit-o sau despre pastorul care s-a rugat. Ortodoxia are propria ei înțelegere despre ce este și ce lucrează Botezul și o ține neclintit de foarte multă vreme; a o spune deschis nu este o învinuire adusă cuiva. Părintele Serafim Rose, care a crescut între protestanți și a rămas în bune legături cu familia lui după ce s-a făcut monah, a rostit într-o singură frază atitudinea pe care o voia de la creștinii ortodocși.
Dacă ceva din toate acestea te interesează, pasul următor cel mai simplu nu este o carte. Vino la o Sfântă Liturghie la Kovan, stai în spate cât vrei, rămâi după aceea la ceai și pune întrebările pe care le ai cu adevărat, nu pe cele despre care crezi că s-ar cuveni să le ai. Nimeni de aici nu te va grăbi spre cristelniță și nimeni nu te va prețui mai puțin dacă îți iau ani de zile.
Se cuvine să-i privim pe cei neortodocși ca pe niște oameni cărora Ortodoxia nu li s-a descoperit încă, ca pe niște oameni care sunt ortodocși în putere
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)