Ce s-a întâmplat cu Biserica în 1917 și 1918?
În august 1917, la scurtă vreme după căderea țarului, Biserica Rusă a ținut un mare Sobor Local în Catedrala Adormirii din Moscova. A fost primul sobor de acest fel după mai bine de două veacuri și a restaurat patriarhia, pe care Petru cel Mare o desființase în favoarea unui sinod. În noiembrie 1917, soborul l-a ales Patriarh pe Mitropolitul Tihon al Moscovei, tras la sorți dintre trei candidați. Bolșevicii luaseră puterea cu câteva zile înainte. Biserica a intrat astfel în epoca sovietică cu o nouă constituție și cu un conducător care slujise ani de zile ca episcop în America de Nord (vezi Sfântul Tihon, Patriarhul Moscovei).
La începutul lui 1918, noul guvern a dat un decret de separare a Bisericii de stat și de școală. El a luat Bisericii statutul juridic și dreptul de proprietate, astfel încât parohiile nu mai puteau deține clădirile lor și le puteau folosi doar cu împrumut de la stat. Învățătura religioasă a copiilor în școli a fost interzisă, iar Biserica și-a pierdut instituțiile de binefacere și de învățământ. Patriarhul Tihon a protestat public, iar Biserica a început să simtă primele violențe ale revoluției și ale războiului civil.
Noua rânduială privea religia ca un prejudiciu ce trebuie înlăturat. Cuvintele lui Hristos despre a fi prigonit pentru dreptate (Matei 5:10 ascultă în Biblia audio) au căpătat un înțeles literal pentru mulți credincioși în acești ani.
Cât de aspră a fost prigoana în anii 1920 și 1930?
A fost aspră și a venit în valuri. În 1922, statul a început să confiște obiectele de valoare ale Bisericii, oficial pentru a ajuta împotriva foametei, iar rezistența a dus la procese și execuții. În același an, poliția secretă a sprijinit un grup de clerici numiți reînnoitori, sau Biserica Vie, care au rupt cu Tihon și au primit favoarea oficială; schisma a durat până la mijlocul anilor 1940. Tihon însuși a fost ținut în arest la domiciliu la Mănăstirea Donskoi din 1922 până în 1923 și a murit la 7 aprilie 1925. Autoritățile au împiedicat apoi alegerea unui urmaș.
Conducătorul rămas, Mitropolitul Serghie (Stragorodski), a dat în 1927 o declarație prin care primea autoritatea statului sovietic și angaja loialitatea Bisericii. Mulți credincioși au văzut în aceasta un pas necesar pentru a ține parohiile deschise, alții l-au socotit trădare. Dezacordul a rupt Biserica: cei care au respins declarația au alcătuit ceea ce se numește Biserica Catacombelor, iar Biserica Rusă din Afara Rusiei a refuzat-o și ea. Disputa privește cât poate coopera Biserica cu un stat nedrept, și se aud ecouri în cuvintele apostolilor că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fapte 5:29 ascultă în Biblia audio) puse lângă chemarea lui Pavel de a respecta stăpânirea (Romani 13:1 ascultă în Biblia audio).
Marea Teroare din 1937-38 a fost punctul culminant. Istoricii diferă asupra cifrelor, greu de stabilit, dar ele se ridică la multe zeci de mii de clerici, monahi, monahii și credincioși mireni uciși prin împușcare sau trimiși în lagăre. Până în 1939 Biserica era aproape nimicită: doar câțiva episcopi mai erau în libertate, iar numărul bisericilor în funcțiune scăzuse la cel mult câteva sute. Cei uciși sau întemnițați pentru credință sunt pomeniți ca noii mucenici și mărturisitori (vezi noii mucenici și mărturisitori ai Rusiei). Cuvintele Apocalipsei către credincioșii până la moarte (Apocalipsa 2:10 ascultă în Biblia audio) sunt adesea citate în pomenirea lor.
De ce și-a schimbat Stalin cursul în 1943?
După invazia germană din iunie 1941, statul s-a întors spre orice izvor de patriotism, iar Biserica a răspuns chemării, Mitropolitul Serghie sprijinind public efortul de război. În zonele ocupate de germani, multe biserici au fost redeschise, iar guvernul sovietic a văzut avantaje în a nu lăsa câmpul ocupanților. La 4 septembrie 1943, Stalin i-a primit pe mitropoliții Serghie, Alexei și Nicolae, iar la 8 septembrie un sinod al episcopilor l-a ales pe Serghie Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii.
Rânduiala a fost o concesie cu condiții. Statul a înființat un Consiliu pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse care să supravegheze Biserica, iar comisari locali impuneau înregistrarea parohiilor și a clericilor. Bisericilor li s-a îngăduit să se redeschidă, au fost permise seminarii și câteva mănăstiri, iar schisma reînnoitoare a fost desființată. Biserica putea acționa public, dar în limite stabilite de stat și nu prin educația tineretului, publicații sau binefacere. Unii cercetători numesc aceasta un târg pragmatic, alții o folosire controlată a Bisericii, și ambele au fost adevărate.
Între 1945 și sfârșitul anilor 1950, numărul bisericilor în funcțiune a crescut la aproximativ 22.000-25.000 după diferite estimări, cu circa 33.000 de preoți. În tot acest timp, Biserica și-a ținut viu traiul liturgic (vezi Sfânta Liturghie).
Care a fost campania lui Hrușciov?
În 1958-64, statul s-a întors la presiunea antireligioasă. Bisericile au fost închise în număr mare: cifra a scăzut de la aproximativ 22.000 la între 7.000 și 8.000 până la mijlocul anilor 1960, după diferite surse, iar numărul mănăstirilor în funcțiune a scăzut sub douăzeci. Seminariile au fost reduse și propaganda antireligioasă a fost intensificată; cariera și studiile unui credincios puteau avea de suferit.
Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse a devenit un organism mai controlor, iar în 1965 a fost unit cu consiliul pentru celelalte religii în Consiliul pentru Afacerile Religiilor, care a căpătat în 1975 puteri legale de supraveghere. Comisarii lui locali aveau putere asupra înregistrării preoților, a deschiderii bisericilor și a aprobării slujbașilor parohiali. Un preot care nemulțumea un comisar putea fi scos din registru, ceea ce însemna că nu mai putea sluji. Sistemul a prefăcut viața de zi cu zi a Bisericii într-o negociere cu un funcționar.
În anii următori, credincioșii și-au păstrat credința în condiții de presiune. Multe bunici aduceau copiii la botez, adesea pe tăcute, iar familiile țineau icoane acasă. Cifrele sunt greu de stabilit, dar Biserica nu a dispărut.
Cum și-au păstrat oamenii credința în ascuns?
Credința a fost ținută vie de oameni adesea nevăzuți de autorități și necunoscuți istoricilor. Botezurile și înmormântările, pe care statul nu le putea împiedica, au rămas un frecvent punct de contact. Mulți oameni mergeau la marile praznice, mai ales la Paști, în biserici înghesuite. Cărți de rugăciuni, icoane și exemplare ale Evangheliilor treceau de la o familie la alta. Unii clerici ai Bisericii Catacombelor slujeau în taină.
A existat și o mărturisire mai publică. Unii preoți și mireni au scris scrisori deschise de protest împotriva închiderilor și au fost întemnițați pentru aceasta. Alții au primit compromisurile Bisericii înregistrate și au încercat să slujească pe credincioși în limitele date. Este important să nu măsurăm pe toți după măsura mucenicilor. Biserica pomenește multe feluri de credincioșie, iar judecata fiecărui om aparține lui Dumnezeu.
Acolo unde Biserica a rămas deschisă, închinarea a fost miezul supraviețuirii ei. Imnurile și citirile liturgice au purtat credința, iar pentru mulți Evanghelia auzită în biserică era singura Scriptură pe care o aveau. Astăzi, aceleași Evanghelii pot fi ascultate în Biblia audio, inclusiv Evanghelia după Ioan, în care Hristos făgăduiește împreună necazul și biruința (Ioan 16:33 ascultă în Biblia audio), un text care a mângâiat pe mulți în acești ani.
Ce s-a schimbat din 1988 și cum este Biserica acum?
Anul 1988 a însemnat o mie de ani de la botezul Rusiei sub Cneazul Vladimir, iar statul, în epoca reformelor lui Gorbaciov, a îngăduit sărbători publice. La acea dată, Uniunea Sovietică avea circa 6.900 de biserici în funcțiune și mai puțin de douăzeci și cinci de mănăstiri. Mileniul a deschis o schimbare rapidă: în 1988-90, bisericile și mănăstirile au început să fie date înapoi Bisericii, iar învățământul religios și binefacerea au devenit din nou legale. Legea din 1990 privind libertatea conștiinței a confirmat aceasta. În 1989 Patriarhul Tihon a fost proslăvit ca mărturisitor, iar în februarie 1992 moaștele lui au fost aflate la Mănăstirea Donskoi.
Amploarea reînvierii de după 1991 este neobișnuită în istoria modernă. După cifrele date într-o lucrare de referință standard, circa 15.000 de biserici au fost redeschise sau construite în timpul patriarhiei lui Alexei al II-lea (1990-2008). Statisticile oficiale ale Patriarhiei Moscovei pentru 2016 înșiră circa 34.800 de parohii și peste 900 de mănăstiri. Acestea sunt cifre raportate de Biserică, iar frecvența este mult mai mică decât numărul nominal al membrilor, dar contrastul cu 1939 este izbitor. Multe mănăstiri refăcute primesc acum vizitatori (vezi ce să te aștepți la un pelerinaj ortodox). În 2000, episcopii au proslăvit pe noii mucenici la scară mare.
Reînvierea și-a adus propriile dificultăți, între care raportul cu statul, credința nominală a multora și întrebări nerezolvate despre trecutul sovietic. Pentru un capitol mai vechi din istoria Bisericii, vezi ce au fost sinoadele ecumenice, iar calendarul bisericesc înșiră pomenirile noilor mucenici. Lecția principală este că Biserica a supraviețuit prigoanei fără sprijinul vreunui guvern, că mulți oameni au arătat curaj și că istoria întreagă este încă în studiu.
