Ce este Tipicul?
Tipicul, numit Ustav în slavona bisericească, este cartea de îndrumări pentru slujire. Nu cuprinde imnurile însele; acelea se află în Octoih, în Minei, în Triod și în celelalte cărți de slujbă. Tipicul spune citețului și corului pe care dintre ele să le folosească într-o anumită zi, în ce ordine, cu ce citiri și cum să le îmbine când două pomeniri cad laolaltă.
Un vizitator la prima vizită găsește adesea aceasta respingător: o credință despre iubire, aparent guvernată de un manual. Întrebarea este îndreptățită și merită un răspuns cinstit. Pe scurt, orice comunitate care se roagă împreună are reguli, rostite sau nerostite. Ortodocșii le-au scris pur și simplu, le-au încercat în multe secole și le-au dat întregii Biserici. O parohie din Singapore și o mănăstire din Muntele Athos fac în chip recognoscibil același lucru, ceea ce merită avut într-o lume risipită. Puteți vedea singuri rânduiala zilnică în calendarul Bisericii.
De unde vine Tipicul?
Biserica Ortodoxă nu folosește o singură carte de rânduieli primitivă. Rânduiala monahală a Sfântului Sava cel Sfințit (439-532), păstrată în pustia de lângă Ierusalim, se sprijinea pe tradiția mai veche a lui Eftimie cel Mare și a fost mai târziu revizuită și extinsă de scriitori ierusalimiteni, între care Sofronie și, după relatarea obișnuită, Ioan Damaschin. Acesta este Tipicul ierusalimitean sau sabaitic. În secolul al VIII-lea, mănăstirea Studion din Constantinopol a devenit un centru al dezvoltării liturgice, iar monahii studiți au combinat material palestinian cu rânduiala mai veche a cetății capitalei. Din acel amestec coboară slujba bizantină de azi.
Biserica Rusă a moștenit rânduiala monahală sabaitică și o folosește și acum în mănăstiri, catedrale și parohii deopotrivă; cărțile tipărite slave poartă titlul Tipikon sau Ustav. Aceasta explică ceva ce vizitatorii observă: slujbele parohiale rusești pot fi lungi și detaliate, pentru că cartea a fost scrisă pentru monahi și apoi adoptată de toți ceilalți. Alte Biserici ortodoxe urmează Tipicul Marii Biserici din Constantinopol, o altă orânduire, mai mult de tip catedral.
De ce are nevoie Biserica de o rânduială?
Pavel dă principiul într-o singură linie: „Toate să se facă cu cuviință și după rânduială” (1 Corinteni 14:40 ascultă în Biblia audio). El o scrie unei obști în care fiecare venea cu darul lui și voia cuvântul. Slujirea care depinde de dispoziția celui care stă în față este expusă fiecărui entuziasm personal și fiecărei slăbiciuni personale a acelui om. O rânduială ocrotește mai întâi obștea de improvizațiile conducătorului și apoi pe conducător de cererile obștii.
Există un motiv mai adânc. Biserica se roagă cu un singur glas, iar glasul trebuie să fie recognoscibil în timp. Aceiași psalmi se cântă în aceleași zile în care se cântau acum o mie de ani; citirile din Evanghelie merg într-un ciclu fix. Când le auziți, vă alăturați unei convorbiri care a început înainte de voi și va continua după voi. Rânduiala este forma acelei continuități. Ea îl și eliberează pe credincios, care nu trebuie să născocească rugăciunile și poate pur și simplu să stea și să se roage.
Acrivia și iconomia: străduința și mila
Două cuvinte grecești poartă cea mai mare parte a discuției. Acrivia înseamnă exactitate: păzirea rânduielii așa cum este scrisă. Iconomia, literal chivernisirea unei case, înseamnă aplicarea rânduielii cu socoteală pentru binele duhovnicesc al unui om sau al unei obști anume, într-o situație anume. Părinții nu le-au socotit opuse și nu au văzut în iconomie slăbiciune. Un medic bun care adaptează tratamentul la pacient nu părăsește medicina; o practică.
Aceeași logică apare în dreptul bisericesc. Canonul Sinodului al VI-lea Ecumenic (Trulan, canonul 102) compară pe păstor cu un medic care trebuie să cântărească starea păcătosului, nedându-i nici o măsură atât de grea încât să-l împingă la deznădejde, nici atât de ușoară încât să încurajeze nepăsarea. Acest principiu, scris despre canon de pocăință, se extinde firesc la felul în care Biserica tratează toate rânduielile ei. Iconomia este o unealtă pastorală, exercitată de cei care au autoritatea de a o face și îndreptată mereu spre mântuire, nu spre comoditate. Puteți vedea cum lucrează aceasta în Taină în articolul nostru despre spovedanie.
Ce a spus Hristos despre rânduieli?
Evangheliile dau textul-cheie. Când ucenicii lui Iisus au rupt spice în zi de sâmbătă și au fost acuzați că încalcă legea, El le-a amintit criticilor lor de David mâncând pâinile punerii înainte și a citat pe prooroc: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 12:7 ascultă în Biblia audio). În relatarea lui Marcu adaugă: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27 ascultă în Biblia audio).
Aceste pasaje nu desființează rânduielile. Iisus Însuși a ținut sărbătorile și a slujit în sinagogă, iar Biserica ia de la El și seriozitatea poruncii, și prioritatea persoanei. Ceea ce a mustrat a fost un eșec anume: tratarea rânduielii ca scop în sine și deci folosirea ei ca armă împotriva celor flămânzi. Tipicul este, în această lumină, exact genul de dar al sâmbetei care a fost făcut pentru om: dat spre binele nostru, ca să fie ținut cu bucurie, nu întors împotriva celor cărora le slujește.
Cum lucrează aceasta în viața de zi cu zi a parohiei?
Exemplul cel mai familiar este postul. Rânduiala Bisericii pentru Postul Mare este strictă: fără carne, lactate sau, în disciplina deplină, pește, vin și untdelemn în cele mai multe zile. Totuși Tipicul însuși conține îngăduințe: la Buna Vestire și în Duminica Floriilor se îngăduie în mod tradițional pește, iar vin și untdelemn se îngăduie sâmbăta și duminica. Dincolo de ce este scris, Biserica a primit de multă vreme că bolnavii, bătrânii, femeile însărcinate, copiii, călătorii și cei care depind de alții pentru hrana lor trebuie să primească o altă măsură, hotărâtă de obicei cu preotul parohiei. Pentru rațiunea postului însuși (Pavel le amintește romanilor că Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, Romani 14:17 ascultă în Biblia audio), vedeți de ce postesc creștinii ortodocși.
Slujbele urmează același tipar. O parohie cu un cor mic și fără citeț poate scurta rânduiala. O zi de săptămână cu puțini închinători poate fi slujită într-o formă redusă. Ceea ce parohia nu poate face este să născocească texte, să omită Evanghelia sau să schimbe structura Sfintei Liturghii după gust. Primul fel de ajustare păstrează forma și o potrivește oamenilor; al doilea înlocuiește forma. Acolo unde Tipicul este de neclintit, de obicei ocrotește ceva care ține de Euharistie, ca în rânduiala unei singure Liturghii la un singur altar.
Cine poate îndoi o rânduială și cine nu?
Iconomia nu este un drept privat. Un mirean care își ușurează postul pentru că i se pare greu nu a exercitat iconomie; a hotărât pur și simplu. În înțelegerea ortodoxă, cel care dezleagă este omul căruia i s-a încredințat grija pastorală: pentru un credincios, de obicei duhovnicul sau preotul parohiei, care îi cunoaște sănătatea și împrejurările, iar pentru chestiunile care privesc întreaga eparhie, episcopul. Un preot poate adapta postul pentru un om sau durata unei slujbe pentru o parohie. Nu are autoritatea de a schimba credința, formele sacramentale sau rânduiala canonică a Bisericii.
Un semn practic al unei parohii sănătoase este că aceasta se înțelege de ambele părți. Preotul explică rânduiala înainte de a o îndoi, ca nimeni să nu conchidă că rânduielile sunt decor. Credincioșii întreabă când au îndoieli și nu își anunță singuri scutirile. Iar la îndoială, obștea greșește, în afara celor mai limpezi cazuri, de partea omului din fața ei. O imagine mai deplină a felului în care se leagă astfel un credincios și un preot se află în ghidul nostru despre viața parohială.
Legalism și fărădelege: două feluri de a pierde miezul
Există două primejdii în oglindă. Prima este legalismul, ispita de a măsura sfințenia după exactitatea păzirii și de a-i judeca pe alții după același etalon. Părinții au fost aspri în privința aceasta; cine postește desăvârșit și își disprețuiește aproapele a păstrat litera și a pierdut Evanghelia. Iisus numește greșeala când le spune cărturarilor că dau zeciuială din izmă și mărar, dar au lăsat părțile cele mai grele ale legii: dreptatea, mila și credința (Matei 23:23 ascultă în Biblia audio). Același duh, când pune stăpânire pe o parohie, devine ceea ce scriitorii ortodocși numesc boala corectitudinii, discutată în articolul nostru despre polemici.
A doua este fărădelegea: ignorarea rânduielii comune pentru că propria judecată pare mai bună. Aceasta arată a libertate, dar de obicei îl izolează pe om de rugăciunea Bisericii și face din părerea lui privată singura autoritate. Calea dintre cele două este smerenia. Cel care ține rânduiala cu bucurie și cel care o îndoaie când i se spune fac același lucru: se așază sub ceva mai mare decât preferințele lor. Ca să auziți slujbele și citirile în forma pe care o dă efectiv Biserica, sunteți bineveniți la o slujbă, iar Scripturile din care se hrănesc le puteți asculta în Biblia audio.
