Două judecăți, nu una
Cei mai mulți oameni presupun că creștinismul învață o singură clipă a socotelii și rămân apoi nedumeriți de Crez, care pune judecata la a doua venire a lui Hristos, în vreme ce Evanghelia pare să hotărască lucrurile în clipa morții. Ortodoxia le ține pe amândouă și nu socotește încordarea dintre ele un cusur de îndreptat. Este o judecată particulară atunci când moare un om și este judecata de obște sau Judecata de Apoi, la sfârșitul tuturor lucrurilor.
Scriptura le dă pe amândouă. Epistola către Evrei spune că rânduit este oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata. Pilda bogatului nemilostiv și a lui Lazăr, din Lc. 16, arată o socoteală îndată după moarte, cu mângâiere de o parte a unei prăpăstii neclintite și cu chin de cealaltă. Mt. 25 arată toate neamurile adunate înaintea tronului, la sfârșitul istoriei. A le ține laolaltă nu este un compromis între două școli; este ceea ce spun textele.
Ce se hotărăște la moarte
Scriitorii ortodocși descriu cel dintâi răstimp de după moarte în termeni concreți și uneori tulburători. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, în cuvântul „Viața după moarte”, pe care părintele Serafim Rose l-a tipărit mai târziu drept capitolul-rezumat al propriei cărți, învață că în ziua a patruzecea i se rânduiește sufletului locul până la învierea morților: unii într-o pregustare a bucuriei veșnice, alții în frica chinurilor care vor veni pe de-a-ntregul abia după Judecata de Apoi.
Două lucruri din această frază cântăresc mai greu decât toată închipuirea din jurul lor. Cel dintâi este că ceva adevărat se hotărăște. Aceasta este o judecată, nu o așteptare fără miez, iar Biserica n-a încurajat niciodată ideea că cei morți ar dormi pur și simplu, neștiutori. Al doilea este că ceea ce se hotărăște este, anume, o pregustare, nu lucrul însuși. Arhiepiscopul Ioan adaugă în același cuvânt că schimbările stării sufletelor rămân cu putință, mai ales prin aducerea Sfintei Liturghii.
Închipuirea acelor dintâi patruzeci de zile se deosebește destul de mult de la un izvor la altul, iar dascălii ortodocși nu sunt de aceeași părere asupra măsurii în care ceva din toate acestea trebuie luat literal. Ceea ce nu se schimbă este îndoita afirmație: omul este conștient, iar omul se află deja în mâinile unui Dumnezeu care a început să răspundă vieții pe care a trăit-o.
Ce așteaptă învierea
Biserica mărturisește că Hristos va veni iarăși cu slavă să judece viii și morții și că morții vor învia. Ceea ce se făgăduiește nu este supraviețuirea unui suflet, ci refacerea omului întreg, cu trup cu tot. De aceea slujbele ortodoxe de înmormântare vorbesc atât de stăruitor despre mormânt ca loc de adormire și de aceea coliva adusă la slujbele de pomenire este tâlcuită ca sămânță semănată în pământ. Omul nu este un suflet care se întâmplă să folosească un trup.
Până în ziua aceea, nimeni n-a primit ceea ce va primi în cele din urmă. Drepții nu sunt încă încununați, iar cei nepocăiți nu sunt încă în chinul deplin, fiindcă nici unii, nici alții nu sunt încă întregi. Judecata de Apoi este totodată publică într-un fel în care judecata particulară nu este. Este clipa în care toată istoria se desfășoară la vedere, iar dreptatea lui Dumnezeu este văzută, nu doar crezută, și acesta este unul dintre motivele pentru care Biserica păstrează în fiecare an o duminică spre a cugeta la ea, înainte de începutul Postului Mare.
De ce le ține Ortodoxia pe amândouă
Dacă numai judecata de la moarte ar fi adevărată, învierea ar fi un ornament, iar trupul s-ar dovedi lipsit de însemnătate, ceea ce taie de-a curmezișul întregii mărturisiri creștine că Dumnezeu S-a întrupat și a înviat în trup. Dacă numai Judecata de Apoi ar fi adevărată, cei morți ar trebui să fie între timp fără conștiență, iar Părinții nu îi descriu astfel. Sfântul Ioan Casian scrie că sufletele, după despărțirea de trup, nu stau în nelucrare și încep de pe acum să pregustă cele ce le așteaptă.
Mai este și un temei pastoral pentru a le ține pe amândouă. O singură hotărâre la moarte, cu nimic după ea, îi lasă pe cei vii fără altceva de făcut decât să se tânguiască. O singură hotărâre la sfârșit, cu nimic înaintea ei, îi lasă pe cei morți simple cifre vreme de veacuri. Învățătura în două trepte este cea care face inteligibilă rugăciunea Bisericii pentru cei adormiți. Ceva s-a hotărât, iar ceva este încă deschis, și tocmai în spațiul dintre ele își ia Biserica locul.
De ce nu este acest răstimp o a doua șansă
Ortodoxia nu învață că omul care L-a refuzat pe Dumnezeu în viață s-ar putea răzgândi după moarte. Pocăința este lucrarea vieții acesteia, iar Părinții o spun fără ocolișuri. Ceea ce se poate schimba în acest răstimp nu este voia celui mort, ci mila cerută pentru el de alții, și de aceea o asemenea schimbare este întotdeauna vorbită ca fiind dăruită, nu dobândită de cel adormit. Deosebirea este subțire și merită rostită rar.
Rugăciunea pentru cei adormiți este, după această socotință, un act de cerere adresat unui Dumnezeu care este liber. Ea nu poartă nicio chezășie și nu pune nicio condiție. Biserica n-a dat niciodată publicității o hartă a celor cărora li se poate ajuta și până unde, iar sfinții care au scris cel mai cald despre o asemenea rugăciune au fost și cei mai zgârciți la vorbă în privința hotarelor ei. Această reținere este voită. Ea este deosebirea dintre a te încrede în milă și a o pretinde.
Deosebirea față de purgatoriu
Cuvântul purgatoriu numește o învățătură pe care Biserica Ortodoxă nu a primit-o, iar neînțelegerea este mai îngustă și mai precisă decât se povestește de obicei. La Conciliul de la Florența, în 1438 și 1439, Sfântul Marcu al Efesului a înfățișat pe larg poziția ortodoxă. A primit că cei adormiți sunt ajutați prin rugăciuni, prin Sfânta Euharistie și prin milostenie. A tăgăduit că ar exista un al treilea loc, că un foc curățitor ar lucra în acest răstimp și că ar mai rămâne de plătit o datorie de pedeapsă vremelnică după ce păcatul a fost iertat.
Argumentul lui se sprijinea în parte pe I Cor. 3:11–15, pe care teologii latini îl citeau ca descriind un foc curățitor dinaintea slavei, iar el îl citea ca descriind focul zilei celei de apoi. În spatele exegezei stă un alt instinct despre ceea ce este iertarea. Ortodoxia s-a ferit să vorbească despre o satisfacție încă datorată lui Dumnezeu după iertare, preferând limbajul vindecării. Aceasta este o deosebire reală, ținută cu liniște; și se cuvine adăugat că teologia romano-catolică s-a îndepărtat ea însăși mult de icoana de la sfârșitul Evului Mediu.
Vămile văzduhului și cum a cerut părintele Serafim Rose să fie citite
Oricine citește mai departe despre acest subiect va întâlni vămile văzduhului, tradiția potrivit căreia sufletul care se înalță după moarte este întâmpinat și pârât de demoni la un șir de opriri. Învățătura se află în textele liturgice ortodoxe, în Viețile Sfinților și în manualele de dogmatică din veacul al XIX-lea, iar părintele Serafim Rose i-a închinat cel mai lung capitol din Sufletul după moarte. Tot el a stăruit că ea nu trebuie închipuită grosolan, citându-l pe mitropolitul Macarie al Moscovei, după care trebuie înțeleasă duhovnicește, nu într-un chip grosolan și simțual.
Închipuirea legată de această tradiție este veche și vie: opriri în văzduh, pârâși cu catastife, vămi cerute pentru anumite păcate. Părintele Serafim a scris câteva pagini împotriva luării ad litteram a vreuneia dintre aceste podoabe și și-a așezat propria poziție într-o singură frază, ușor de trecut cu vederea într-un capitol atât de lung. Ceea ce socotea el că nu poate fi lepădat era cercetarea însăși, nu decorul din jurul ei.
„Astfel, firește, nu există «case» sau «gherete» văzute în văzduh, unde s-ar strânge «taxe»”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, cap. 6 §1 (St. Herman of Alaska Brotherhood, prima ediție 1980)
De ce este felul înfățișării pus în discuție
Felul acestei înfățișări a fost disputat în public între scriitorii ortodocși. Diaconul Lev Puhalo, mai târziu arhiepiscopul Lazăr, a susținut la sfârșitul anilor 1970 că descrierea, așa cum este dată, seamănă cu purgatoriul latin. Sinodul Episcopilor ROCOR a cercetat controversa și a găsit că învățătura nu cuprinde nimic potrivnic evlaviei, observând totodată că forma amănunțită descrisă în Viața Sfântului Vasile cel Nou nu are un temei scripturistic direct, și a oprit apoi orice polemică publică mai departe pe această temă în publicații.
Părintele Serafim primise de fapt acest principiu încă de la începutul cărții, într-o frază de care ar face bine să se țină oricine scrie despre viața de dincolo. El a deosebit învățătura Bisericii, care poate fi rostită, de propria citire a unor mărturii moderne anume, pe care o dădea cu titlu provizoriu și se aștepta să fie contrazisă. Cititorul care întâlnește pentru întâia oară această materie are dreptul să știe că ea este discutată, nu doar repetată.
„Cu privire la aceste tâlcuiri există, firește, loc pentru o legitimă deosebire de păreri între creștinii ortodocși.”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, Prefață (St. Herman of Alaska Brotherhood, prima ediție 1980)
Ce schimbă această învățătură
O învățătură de acest fel nu este o informație adunată de dragul ei. Dacă ceva se hotărăște cu adevărat la moarte, atunci lucrarea obișnuită a vieții creștine – spovedania, iertarea celor care ne-au greșit, milostenia, Sfânta Euharistie – este pregătire pentru ceva apropiat, nu pentru un examen îndepărtat. Dacă cel din urmă cuvânt așteaptă învierea, atunci dosarul nimănui nu este închis câtă vreme Biserica încă se roagă, iar deznădejdea pentru cei morți este nelalocul ei.
Acolo unde Ortodoxia se deosebește de alte descrieri creștine ale acestor lucruri, se deosebește pe față, iar articolul de față a încercat să nu estompeze aceasta. A încercat totodată să nu împingă deosebirile mai departe decât merg ele. Părintele Serafim Rose, scriind în 1980 unui catehumen tulburat de asprimea unor polemici ortodoxe, a pus un hotar pe care site-ul unei parohii îl poate păstra pe bună dreptate.
Rânduiala Bisericii grăiește mai mult decât argumentele ei. La rugăciunile de îngenunchere din Vecernia Cincizecimii, ea cere milă chiar și pentru cei din iad, după ce a mărturisit mai întâi că nu știe. Limpezimea în privința celor ce ne-au fost date și tăcerea în privința celor ce nu ne-au fost date prețuiesc mai mult decât un verdict.
„nu ne stă nouă în putere să hotărâm starea celor care sunt în afara Bisericii Ortodoxe”
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (St. Herman Press, 2003), cap. 84