Un cuvânt fără un echivalent comod
Grecescul este plani, rătăcire sau abatere din drum. Cuvântul slavon și rusesc este prelest, iar acesta este cel mai grăitor dintre cele două, fiindcă în rusa modernă obișnuită prelest înseamnă pur și simplu farmec sau frumusețe. L-ai folosi despre un copil sau despre o seară de vară. Același cuvânt, în limba Părinților nevoitori, înseamnă a fi tras pe sfoară — starea omului care a luat ceva din sine drept prezența lui Dumnezeu.
Românește spunem înșelare duhovnicească sau amăgire, iar cuvintele acestea prind bine partea primejdioasă, dar nu și cealaltă parte. Starea aceasta nu este doar o greșeală. Este o greșeală care, dinăuntru, se simte frumoasă. Asta o face primejdioasă și de aceea are tradiția atât de multe de spus despre ea.
De unde vine învățătura
Nu este o îngrijorare de dată recentă și nici una rusească. Vine din pustiile Egiptului și ale Palestinei, începând din veacul al patrulea, unde oameni care se rugau ca îndeletnicire de căpetenie au descoperit ce se întâmplă cu o minte lăsată singură cu sine timp de douăzeci de ani. Sfântul Ioan Scărarul închină o treaptă lungă din «Scara dumnezeiescului urcuș» dreptei socoteli. Sfântul Grigorie Sinaitul povățuiește să nu fie primite deloc chipuri în rugăciune. Întreaga culegere alcătuită de Sfântul Macarie al Corintului și de Sfântul Nicodim Aghioritul și tipărită la Veneția în 1782 se numește, cu titlul întreg, Filocalia Sfinților Părinți niptici — părinții trezviei.
Învățătura a ajuns la cititorii ruși mai ales prin Sfântul Paisie Velicikovski, cel de la Neamț, care a tălmăcit Filocalia în slavonă la sfârșitul veacului al XVIII-lea, iar apoi prin Sfântul Ignatie Briancianinov (1807–1867), episcop al Caucazului și al Mării Negre, canonizat de Biserica Rusă în 1988. Cartea sa «Arena» (The Arena) și scrierile lui despre Rugăciunea lui Iisus sunt cea mai sistematică tratare modernă a subiectului în orice limbă, și sunt cărțile pe care s-a sprijinit cel mai mult părintele Serafim Rose.
Cele două chipuri pe care le ia
Sfântul Ignatie descrie starea aceasta în două forme largi. Cea dintâi se naște din rugăciunea greșită: din stârnirea anume a unor chipuri, a unei călduri în piept, a unor simțiri de dulceață, și apoi din luarea acestor urmări produse de tine însuți drept har. Trupul este binevoitor. El va da aproape orice simțire i se cere destul de des, iar omul care s-a deprins să aștepte mângâiere va primi negreșit una.
A doua formă o numește părere de sine și este cea mai rea dintre cele două, fiindcă nu are nevoie de nicio vedenie. Este convingerea așezată că ai ajuns — că stai mai înainte decât ceilalți, că ai înțeles, că ești cineva în ale cărui judecăți duhovnicești se poate avea încredere. Un om aflat în starea aceasta poate să se roage foarte puțin și totuși să fie temeinic înșelat. Îi stă la îndemână episcopilor, convertiților de șase luni și celor care scriu articole pentru site-urile parohiale.
De ce nu sunt socotite dovadă vedeniile și simțirile calde
Unui străin i se pare adesea că aceasta este cea mai ciudată trăsătură a practicii ortodoxe. O tradiție îmbibată de icoane, de tămâie, de cântare și de limbajul unirii tainice se dovedește a privi trăirea religioasă cu un ochi rece, într-o măsură care îi uimește pe oameni. Când i se spune că cineva a văzut o lumină în rugăciune, un preot ortodox cu experiență este mult mai înclinat să întrebe ce a mâncat omul acela și cât a dormit, decât să se bucure.
Pricina este un raționament, nu un temperament. Dacă măsura unei trăiri adevărate ar fi intensitatea ei, atunci orice poate produce intensitate poate produce și măsura — oboseala, durerea, dorul, sugestia, muzica, mulțimea și, adaugă Părinții fără sfială, duhuri care nu sunt Dumnezeu. Așadar intensitatea nu folosește ca probă, fiindcă poate veni de la prea multe izvoare. Este nevoie, în schimb, de ceva ce nu poate fi contrafăcut.
Ceea ce pune tradiția în locul ei nu este o altă trăire, ci o direcție de mers. Îl lasă lucrul acesta pe om mai smerit, mai liniștit, mai puțin interesant în propriii ochi, mai răbdător cu cele plictisitoare, mai gata să greșească? Harul, după socoteala aceasta, se cunoaște după rodul lui în purtarea de zi cu zi, de-a lungul lunilor, nu după gustul lui din clipa aceea. Sfatul cel vechi despre vedenii decurge de aici: nu le primi și nu le lepăda, ci vezi-ți mai departe de ce ți s-a spus să faci și spune-i duhovnicului.
Orice lucru din afară… poate ajunge o contrafacere.
părintele Serafim Rose, citat în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 86 (St Herman of Alaska Brotherhood)
Nevoința este îndreptată mai întâi asupra noastră
Contează foarte mult cum este folosită învățătura aceasta, fiindcă poate fi apucată de capătul greșit și prefăcută în armă. Folosită ca unealtă de diagnostic pentru rugăciunea altora, ea ajunge un bilet de voie pentru dispreț, iar atunci produce, cu oarecare statornicie, tocmai a doua formă a bolii în cel care o ține în mână. Este aici o simetrie sumbră pe care Părinții au văzut-o limpede.
Practica ortodoxă însăși este cea dintâi pusă sub bănuială. Rugăciunea lui Iisus luată ca tehnică, postul ținut ca spectacol, gustul pentru cântarea veche și pentru icoanele corecte, plăcerea de a aparține unui lucru străvechi și neobișnuit într-un oraș ca Singapore, mulțumirea tăcută de a ști mai multe decât oamenii din strana din spate: fiecare dintre acestea este însemnată pe nume în literatura de specialitate. Părintele Serafim spunea că se ferește de o biserică în care nu sunt decât icoane bune, fiindcă oamenii de acolo ar putea să urmeze o modă.
Părintele Serafim a spus același lucru mai tăios într-o scrisoare din 1981, în timpul unei dispute despre dacă un Părinte apusean greșise în teologia lui. Corespondentul lui voia greșelile înșirate pe puncte. Răspunsul a refuzat să socotească aceasta drept întrebarea urgentă și este propoziția de păstrat, dacă este să se păstreze una singură:
Eu însumi mă tem de inimile reci ale celor «corecți intelectual» mult mai mult decât de orice greșeli ați putea găsi la Augustin.
părintele Serafim Rose, scrisoare către părintele Michael, 26 iunie 1981, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 86 (St Herman of Alaska Brotherhood)
Cele care păzesc
Niciuna dintre apărările pe care le oferă Biserica nu este spectaculoasă, și aceasta în chip anume. Ele lucrează ferind viața lăuntrică a omului de a deveni o chestiune privată și ținând îndatoririle obișnuite înaintea celor înalte. Părintele Serafim, întrebat mereu de tineri americani cum să găsească un stareț purtător de Dumnezeu, răspundea că o asemenea povățuire nu este dată vremurilor noastre și arăta în schimb către ceea ce Sfântul Ignatie numește viețuirea după sfat: un povățuitor dă un sfat care apoi se cântărește în experiență, nu porunci.
- Spovedania — o trăire duhovnicească spusă cu glas tare unui preot care te cunoaște își pierde mai toată puterea de a te măguli.
- Sfatul — o legătură statornică în care judecata altcuiva despre rugăciunea ta cântărește mai greu decât a ta.
- Trezvia, nepsis — luare-aminte la ceea ce sosește de fapt în minte, fără a te certa cu el și fără a-l ospăta.
- Rugăciunile rânduite — cuvinte date de Biserică, nu alcătuite pe loc, care nu se îndoaie după starea ta de duh.
- Îndatoririle obișnuite mai întâi — milostenia, cercetarea bolnavilor, ajutorul dat celor în nevoie, care se fac greu în timp ce te admiri pe tine însuți.
- O neîncredere lucrătoare în propriile stări duhovnicești, ținută fără neliniște, așa cum un pilot nu se încrede în urechea lui lăuntrică atunci când zboară prin nori.
Ce nu spune învățătura aceasta
Nu spune că simțirea ar fi rea, nici că mângâierea ar fi în sine suspectă. Dumnezeu chiar mângâie, adesea tocmai acolo unde omul nu mai poate duce, iar cântările Bisericii nu sunt tocmai reținute. Noaptea de Paști într-o biserică ticsită, la ora două dimineața, nu este un prilej cumpătat, și nimeni nu îi cere să fie. Părinții nu descriu o religie a bănuielii cenușii.
Nici nu spune că Dumnezeu nu dă vedenii. Viețile Sfinților sunt pline de ele. Ce spune tradiția este mai îngust și mai practic: că nu tu ești judecătorul potrivit al propriilor tale vedenii, că a le căuta este calea cea mai sigură de a primi ceva mincinos și că omul care nu le caută este în mult mai mică primejdie decât cel care le caută. Sfântul Nichita, care s-a zăvorât tocmai ca să dobândească asemenea daruri, este pilda statornică a felului în care se sfârșește aceasta.
Un scriitor care a aplicat-o asupra sa
Folosirea cea mai cunoscută pe care o dă părintele Serafim acestui material este în «Sufletul după moarte», apărută în 1980, și în capitolul al VII-lea din «Ortodoxia și religia viitorului», unde secțiunea a cincea se intitulează pur și simplu «Înșelarea duhovnicească». Merită băgat de seamă cum scria atunci când criteriul era întors asupra propriei lui lucrări. În prefața la «Sufletul după moarte» el desparte ceea ce învață Biserica despre viața de după moarte, pe care o înfățișează ca lucru așezat, de propriile lui citiri ale unor cazuri moderne anume, pe care nu le înfățișează astfel.
Propoziția aceea a fost pusă la încercare aproape numaidecât. Felul în care a înfățișat el vămile văzduhului a fost atacat public, mai ales de diaconul Lev Puhalo, iar disputa a ajuns la Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din afara Rusiei. Sinodul a găsit că învățătura nu cuprinde nimic potrivnic evlaviei, a recunoscut că forma vie dată ei în Viața unei sfinte nu are un temei scripturistic direct și apoi a oprit continuarea polemicii publice în periodice. Învățătura însăși este veche și larg mărturisită în izvoarele liturgice și dogmatice ortodoxe; felul înfățișării ei a fost cu adevărat disputat între scriitori ortodocși, iar a pretinde altceva ar fi necinstit.
În privința acestor interpretări există, firește, loc pentru o deosebire de păreri legitimă între creștinii ortodocși.
părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte (The Soul After Death), Prefață (St Herman of Alaska Brotherhood, 1980; tiraj 2009)
De ce i-ar fi aceasta de folos unui străin
Dacă ați ajuns aici dintr-o tradiție în care o trăire puternică a lui Dumnezeu este primită cu bucurie și cu mulțumire, obiceiul ortodox de a cerceta în amănunt asemenea trăiri poate părea nerecunoscător, chiar lipsit de credință. Merită spus limpede că Ortodoxia face afirmații mari despre sine și că articolul de față nu a încercat să le îndulcească. Dar nevoința descrisă aici nu este o afirmație despre dumneavoastră. Este o regulă a casei, aplicată înăuntru și aplicată mai întâi celor care au scris-o.
Oricine este binevenit să vadă cum lucrează ea în practică. Veniți la o slujbă la parohia Adormirii Maicii Domnului din Kovan și priviți ce se întâmplă după aceea: rândul la spovedanie, treaba obișnuită de a cere iertare unor oameni pe care îi veți revedea săptămâna următoare. Acolo crede tradiția că se dă adevăratul examen al rugăciunii fiecăruia, iar acesta este un examen pe care cei mai mulți dintre noi îl pică în tăcere și des.