Unde întâlnesc cei mai mulți cititori această expresie
Vămile văzduhului intră de obicei în viața cititorului pieziș: o notă de subsol într-o carte despre rugăciune, o expresie dintr-o cântare de înmormântare, o ceartă auzită pe internet. Imaginea care se închegă este a unui punct de vamă din cer, unde sufletul este oprit de douăzeci de ori și pus să-și încheie socotelile. Nu aceasta este ceea ce vor să spună scriitorii ortodocși, iar cei mai buni dintre ei petrec tot atâta vreme desfăcând această imagine câtă petrec apărând învățătura însăși.
Articolul de față încearcă trei lucruri: să spună unde se află de fapt această învățătură, să spună ce afirmă ea odată închipuirea pusă deoparte și să arate cinstit că felul în care a fost înfățișată este o chestiune asupra căreia teologii ortodocși s-au deosebit în public. Niciunul dintre cele trei nu poate fi lăsat afară fără ca cineva să fie indus în eroare.
Unde se află această învățătură
Nu este o rămășiță de la marginea credinței. Episcopul Ignatie Briancianinov, scriitorul rus din veacul al XIX-lea care stă ca principală autoritate modernă în spatele tratării părintelui Serafim, o socotea învățătură a Bisericii și citea cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre lupta noastră împotriva duhurilor răutății întru cele cerești (Ef. 6:12) ca privind-o pe aceasta. Temeiul lui era zidit mai mult din material vechi decât din raționamente proprii, iar materialul se împarte în trei grupe pe care merită să le deosebim înainte ca cineva să intre într-o dispută despre ele.
- Texte liturgice. Canonul la ieșirea sufletului, citit la căpătâiul celui ce se sfârșește, cere ca acela să treacă neîmpiedicat de stăpânitorul văzduhului. Trimiteri înrudite se află în Octoihul Sfântului Ioan Damaschin.
- Viețile Sfinților. Sfântul Atanasie cel Mare îi descrie pe demonii care i se împotrivesc Sfântului Antonie cel Mare în vremea înălțării lui; relatarea lungă și mult discutată a fericitei Teodora se află în Viața Sfântului Vasile cel Nou.
- Manualele de dogmatică. Mitropolitul Macarie al Moscovei, protoiereul N. Malinovski și, în veacul al XX-lea, arhimandritul Iustin Popovici tratează cu toții vămile în cuprinsul expunerii obișnuite despre judecata particulară.
Închipuirea este închipuire
Cea mai folositoare pagină scrisă de părintele Serafim despre acest subiect este aceea în care desface imaginea. Îl citează pe mitropolitul Macarie al Moscovei, care stăruise că vămile trebuie închipuite nu într-un înțeles grosolan și simțual, ci, pe cât ne stă în putere, într-un înțeles duhovnicesc, și care punea în gardă împotriva legării de amănunte ce se schimbă de la o relatare la alta. Macarie, la rândul lui, repeta o povățuire dată Sfântului Macarie Alexandrinul: ia cele pământești de aici drept cea mai slabă cu putință zugrăvire a celor cerești.
Pornind de la această regulă, părintele Serafim înlătură mobilierul bucată cu bucată. Sulurile pe care se spune că ar fi scrise păcatele, cântarele pe care se cântăresc faptele bune, aurul cu care se plătesc datoriile: toate acestea, spune el, sunt mijloace figurate sau tâlcuitoare pentru o realitate duhovnicească. Acolo unde se povestește că fericitei Teodora i s-au plătit datoriile dintr-un săculeț cu aur, el adaugă că prin aceasta nu se înțelege nimic altceva decât rugăciunile Bisericii, și îndeosebi rugăciunile părintelui ei duhovnicesc, puse în metaforă. Despre imaginea centrală însăși vorbește și mai fără ocolișuri.
„Astfel, firește, nu există «case» sau «gherete» văzute în văzduh, unde s-ar strânge «taxe»”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, cap. 6 §1 (St Herman of Alaska Brotherhood, tiraj 2009)
Ce rămâne după ce închipuirea este pusă deoparte
Ceva rămâne, iar părintele Serafim este tot atât de limpede și în această privință. El nu tratează vămile ca pe o născocire evlavioasă care se destramă sub cercetare. În teologia dogmatică ortodoxă, această cercetare ține de judecata particulară, socoteala care urmează morții și care ține până la Judecata de Apoi de la sfârșitul lumii; este o întâlnire, nu o contabilitate.
Episcopul Teofan Zăvorâtul a pus înțelesul ei moral sub forma unei întrebări casnice. Ce caută pârâșii în cei ce trec? Dacă sufletul mai are în el ceva din averea lor, adică patimile. Unde nu este nimic al lor, nu este nici ce să oprească.
Fiindcă aceasta este adesea socotită o idee exotic răsăriteană, merită adăugat că părintele Serafim îl citează pe evanghelistul protestant Billy Graham, ajuns la o imagine izbitor de asemănătoare numai din Scriptură, pornind de la descrierea diavolului ca stăpânitor al puterii văzduhului, din Ef. 2:2. Îl citează cu încuviințare și fără rezerve. Înlăturați, așadar, închipuirea, și o singură frază poartă ceea ce părintele Serafim socotea că rămâne.
„Ceea ce este sigur este că are loc o cercetare din partea demonilor, care se arată într-un chip înfricoșător, dar omenesc”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, cap. 6 §1 (St Herman of Alaska Brotherhood, tiraj 2009)
Neînțelegerea, spusă cu dreptate
Între 1979 și 1981, această învățătură a ajuns pricină de ceartă publică în Biserica Rusă din afara Rusiei. Diaconul Lev Puhalo, mai târziu arhiepiscopul Lazăr, a atacat într-o critică publicată în foileton felul în care era înfățișată în Sufletul după moarte, susținând că vămile, așa cum sunt de obicei descrise, se apropie prea mult de învățătura latină despre purgatoriu, și ținând despre sufletul despărțit de trup o părere după care acesta nu ar putea trece nicidecum printr-o asemenea cercetare: fără trup, scria el, sufletul nu poate nici vorbi, nici ține minte, nici deosebi, nici gândi.
Părintele Serafim a răspuns într-o anexă la propria carte și nu și-a retras nimic. Grija lui mergea în direcția opusă: că o deprindere raționalistă de a citi, nerăbdătoare cu feluritele niveluri de înțeles ale textelor patristice și hagiografice, destrăma pe tăcute o tradiție pe care nu o înțelesese. Amândoi se certau cu bună-credință despre ceva real, iar cititorii care vor să judece între ei se cuvine să-i citească pe ei, nu ce s-a scris despre ei.
Niciuna dintre cele două poziții nu-i stă parohiei în putere să o impună unui vizitator. Ce se poate spune este că neînțelegerea privea felul și cadrul înfățișării, nu faptul că Biserica are asemenea texte, de vreme ce vădit le are, în însăși cărțile ei de înmormântare.
Ce a spus de fapt Sinodul Episcopilor
Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei a cercetat această controversă la 19 noiembrie / 2 decembrie 1980, referatul teologic fiind întocmit de episcopul Grigorie Grabbe. Concluziile sunt consemnate și sunt mai cumpănite decât le înfățișează de obicei susținătorii fiecărei părți.
În privința criticului, episcopii au respins descrierea sufletului ca fiind în neputință de a vedea, de a auzi sau de a fi judecat în afara trupului, observând că Biserica n-a învățat niciodată aceasta. Apoi au făcut ceva ce amândouă părțile au găsit de atunci incomod: au poruncit oprirea controversei din publicații, de amândouă părțile, pe temeiul că polemica acră, lipsită de dragoste reciprocă, preface o cumpănire într-o ceartă de cuvinte și îi tulbură pe cititorii neîntăriți încă în credință. Diaconului Lev i s-a interzis pe deasupra să mai țină conferințe prin parohii până ce nu va da o făgăduință mulțumitoare.
Cât despre învățătura însăși, Sinodul a îngăduit că nimeni nu poate statornici dogmatic vămile în forma întocmai în care sunt descrise în vedenia povestită în Viața Sfântului Vasile cel Nou, de vreme ce Scriptura nu dă nicio arătare directă despre ea. În același paragraf a adeverit că tradiția s-a păstrat din adâncă vechime, cu amănunte felurite, că este pomenită în toate manualele de dogmatică și, în expresia citată de atunci încoace, că ea
„nu cuprinde nimic potrivnic evlaviei”
Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, procesul-verbal din 2 decembrie 1980, în Orthodox Life vol. 31 nr. 1 (1981), pp. 23-37
Nici consens statornicit, nici lucru discreditat
Ar fi necinstit să înfățișăm vămile ca pe o învățătură asupra căreia toți sunt de acord și pe care orice teolog ortodox o expune la fel. Ar fi tot atât de necinstit să le înfățișăm ca pe un adaos medieval discreditat, de vreme ce stau în cărțile de slujbă folosite la căpătâiul oricărui muribund ortodox și în manualele de dogmatică pe care le-au pomenit episcopii. Spusa exactă este mai îngustă și mai searbădă decât oricare dintre cele două lozinci: tradiția este veche, larg mărturisită, înrădăcinată liturgic, socotită de un sinod de episcopi a nu cuprinde nimic potrivnic evlaviei și înfățișată felurit de scriitori care nu se învoiesc asupra greutății pe care o poate purta amănuntul.
Părintele Serafim însuși, în prefața aceleiași cărți, scria că tâlcuirile sale lasă loc unei legitime deosebiri de păreri între creștinii ortodocși. O spunea mai ales despre citirile sale asupra unor mărturii moderne de experiențe în pragul morții, dar rezerva aceasta este proprie întregii lucrări și este temperatura potrivită pentru un asemenea subiect.
Cum spun Părinții că trebuie citite asemenea imagini
Episcopul Teofan Zăvorâtul a lăsat cea mai bună regulă de citire. Întrebat dacă vedeniile de acest fel înfățișează lucrurile întocmai cum sunt, a răspuns că imaginile înfățișează realitatea, dar nu sunt realitatea însăși, care este duhovnicească și nu are nimic trupesc în ea; cuvintele noastre sunt grosolane și legate de simțuri. A arătat către Sfântul Apostol Pavel, răpit până la cer și mărturisind doar că cele auzite acolo nu se pot spune (II Cor. 12:4).
Citite astfel, vămile încetează să mai fie un tabel de taxe și ajung ceva de recunoscut. Ele spun că o viață lasă urme; că lucrurile care au avut stăpânire asupra noastră nu ne slobozesc politicos la marginea gropii; și că sufletul iese ca să fie întâmpinat, nu clasat. Acesta este un gând cumpătat, nu unul lugubru, iar Biserica îl înconjoară cu rugăciune, nu cu presupuneri.
La ce folosește această învățătură
Luați seama la ce face practica ortodoxă cu această materie. Nu zidește un sistem pe ea. Citește Canonul la căpătâi, roagă pe Maica Domnului pentru o trecere neîmpiedicată de stăpânitorul văzduhului, îngroapă trupul cu cântări despre mila lui Dumnezeu și apoi se roagă mai departe: în ziua a treia, a noua, a patruzecea, la an. Vămile sunt un temei pentru mijlocire, niciodată un temei pentru un verdict. Niciun preot ortodox nu-i va spune unei văduve unde se află bărbatul ei.
Dacă ați venit la acestea dintr-o tradiție care ține aproape de înțelesul limpede al Scripturii, o parte din cele de mai sus vor suna ca o schelărie uriașă ridicată în jurul câtorva versete. Este o reacție îndreptățită, iar deosebirea de dedesubt este reală, nu o neînțelegere. Ortodoxia își primește cântările de înmormântare, Viețile Sfinților și manualele de dogmatică drept parte din felul în care se predă credința, nu doar ca literatură de zidire scrisă în jurul Bibliei.
Acolo unde cele două descrieri se deosebesc, așadar, se deosebesc, iar a ne preface altfel n-ar fi o bunătate față de nimeni. Ceea ce merită observat este că forma practică a lucrului este ceva ce aproape orice creștin ar recunoaște numaidecât. Se reduce la a te ruga pentru cei pe care i-ai pierdut, la a refuza să spui despre ei mai mult decât știi cu adevărat și la a lăsa restul în seama lui Dumnezeu, ceea ce este cam acolo unde Biserica s-a mulțumit să lase lucrurile de foarte multă vreme.