Încăperea este mai plină decât pare
Intră într-o biserică ortodoxă într-o dimineață de peste săptămână și poți găsi opt oameni, un cântăreț și un preot. Uită-te la pereți și numărătoarea se schimbă. Icoanele nu sunt ilustrații ale unor absenți; sunt rânduite așa cum este rânduită o obște, cu fața spre mijloc, iar clădirea este gândită ca vizitatorul să se simtă în minoritate.
Aceasta este învățătura pusă în formă arhitecturală. Ortodocșii cred că Biserica are mădulare care au murit și că acele mădulare nu și-au dat demisia. Obștea mică de la Liturghia de miercuri este fracțiunea văzută a ceva mult mai mare, iar slujba presupune că ceilalți sunt de față, nu doar pomeniți.
Articolul acesta arată care este credința aceasta, de unde vine și ce se schimbă atunci când o comunitate trăiește cu adevărat după ea. Dintre practicile pe care vizitatorii protestanți le găsesc ciudate, aceasta este cea mai puțin contestată în principiu și cea mai cuprinzătoare în urmări.
De unde vine expresia însăși
Mai întâi, sinceritate: expresia „comuniunea sfinților” nu este ortodoxă la origine. Ea aparține Crezului apostolic, un simbol de credință apusean pe care Biserica Ortodoxă nu îl folosește în slujbele ei. Ceea ce mărturisesc ortodocșii la fiecare Liturghie este Simbolul niceo-constantinopolitan, încheiat în anul 381, care spune în schimb: „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”.
Expresia latinească, sanctorum communionem, este și ea faimos de ambiguă, iar comentatorii au arătat de multă vreme că poate însemna fie comuniunea persoanelor sfinte, fie împărtășirea de cele sfinte. Se dovedește că amândouă înțelesurile contează, fiindcă în practica ortodoxă însoțirea cu sfinții și împărtășirea euharistică nu sunt două subiecte, ci unul singur.
Ajută să ne amintim ce înțeleg scrierile apostolice prin „sfinți”. Pavel se adresează unor obști obișnuite și certărețe numindu-le sfinți: cei din Roma sunt „chemați sfinți”, cei din Corint sunt numiți sfinți, la fel și filipenii. Cuvântul îi însemnează pe cei puși deoparte prin botez, nu o elită. În acest înțeles, comuniunea sfinților îl cuprinde și pe cântărețul care a dormit prea mult, și pe vizitatorul din fundul bisericii.
Evrei 12 și timpul verbelor
Textul la care ortodocșii ajung mai întâi este Epistola către Evrei. După lungul șir al credincioșilor din capitolul 11, scriitorul se întoarce către cititorii săi: „De aceea și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară” (Evr. 12:1). Cuvântul grecesc pentru „mărturii” este cel care ne dă cuvântul „martiri” și poartă amândouă înțelesurile deodată: cei care au mărturisit și cei care privesc.
Câteva versete mai jos, același capitol devine uluitor. „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întâi-născuți… și de duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evr. 12:22-24). Timpul verbului nu este viitorul. Cititorilor li se spune că au sosit deja.
Slujba ortodoxă ia acea propoziție la valoarea ei de față și zidește pe potriva ei. Dacă acei creștini care se adună pe pământ s-au apropiat de Ierusalimul cel ceresc, de îngeri și de duhurile drepților, atunci o slujbă bisericească este întâlnirea a două obști care se dovedesc a fi una singură.
Moartea nu sfârtecă trupul
Afirmația de temelie privește ce fel de lucru este Biserica. Pavel o numește trup și spune despre acest trup că „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Cor. 12:26). Trupurile nu își leapădă mădularele la înmormântări, iar Ortodoxia nu a putut niciodată să înțeleagă cum ar putea un mădular al lui Hristos să înceteze a mai fi mădular prin faptul că moare.
Argumentul lui Hristos însuși despre înviere arată în aceeași direcție. Despre Avraam, Isaac și Iacov, îngropați de multă vreme, El spune că Dumnezeu „nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Lc. 20:38). Pavel adaugă că nici moartea, nici viața nu ne pot despărți de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, iar despărțirea de dragostea lui Hristos ar fi singurul lucru care ar putea rupe legătura.
Din aceste două convingeri decurge tot restul articolului. Dacă cei adormiți sunt vii în Hristos și dacă cei vii sunt uniți cu Hristos, atunci cei vii și cei adormiți sunt uniți unii cu alții. Nu este un adaos mistic. Este urmarea obișnuită a faptului de a lua metafora trupului la propriu.
Ce schimbă aceasta în slujbă
Imaginea cea mai limpede se află la Proscomidie, slujba de pregătire dinaintea Liturghiei. Preotul scoate din prima prescură un cub, Agnețul, care va deveni Trupul lui Hristos. Din celelalte prescuri scoate părticele mici: una pentru Născătoarea de Dumnezeu, altele pentru cetele sfinților, apoi părticele pentru oamenii vii ale căror nume au fost date și părticele pentru cei adormiți. Toate sunt așezate pe un singur disc, împrejurul Agnețului.
La sfârșitul Liturghiei, acele părticele sunt puse în potir, cu rugăciunea ca păcatele tuturor celor pomeniți să fie spălate cu scump Sângele lui Hristos. Vizitatorul care privește din naos nu va vedea aceasta petrecându-se. Ceea ce se împlinește pe acel disc mic este întreaga învățătură de față: vii și morți, într-o singură ceată, adunați în jurul unui singur centru, Care este Hristos.
Calendarul spune același lucru, doar că mai pe îndelete. Fiecare zi a anului poartă pomenirea unor creștini anume, iar duminica de după Pogorârea Duhului Sfânt este ținută ca Duminica Tuturor Sfinților, astfel încât cea dintâi faptă a Bisericii după primirea Duhului Sfânt este să arate cu degetul către oamenii pe care i-a rodit Duhul. O obște care ține acest calendar este prezentată propriilor ei rude, câte una pe zi.
Ce schimbă aceasta în doliu
Ortodoxia nu le cere celor îndoliați să înceteze a plânge, iar orice înfățișare a ei care sugerează altceva a luat-o pe un drum greșit. Pavel scrie că nu se cade ca creștinii să se întristeze „ca ceilalți, care nu au nădejde” (I Tes. 4:13), ceea ce rânduiește întristarea, nu o oprește. La mormântul unui prieten mort de patru zile, știind ce avea să facă, Iisus a lăcrimat.
Ceea ce oferă Biserica în schimb este ceva de făcut. Sunt rugăciuni la trei, la nouă și la patruzeci de zile de la moarte, și la fiecare an. Este panihida, parastasul scurt care poate fi săvârșit acasă sau la mormânt. Sunt sâmbetele morților de peste an, când parohii întregi citesc liste lungi de nume, iar în practica rusească este Radonița, în săptămânile de după Paști, când familiile duc salutul pascal la cimitir.
Amănunte mărunte poartă mult din toate acestea. La slujbele de pomenire se aduce colivă, din pricina bobului care trebuie să cadă în pământ și să moară înainte de a aduce rod. La sfârșit, obștea cântă „Veșnica pomenire”, care nu este dorința ca morții să fie ținuți minte de noi, fiindcă memoria noastră este scurtă, ci rugăciunea ca ei să fie ținuți în pomenirea lui Dumnezeu, care nu este scurtă.
Durerea purtată în felul acesta nu se face mai mică, dar încetează să fie una privată. O văduvă din parohie are unde să ducă numele soțului ei într-o sâmbătă dimineața, iar o sută de alți oameni îl rostesc cu glas tare împreună cu ea.
Unde se deosebesc creștinii aici și unde nu
Foarte mult din toate acestea este teren comun, iar a înscena o neînțelegere care nu există ar fi necinstit. Cei mai mulți creștini protestanți mărturisesc comuniunea sfinților, socotesc că cei credincioși care au murit sunt cu Hristos și așteaptă să îi revadă. Imnul despre sfinții lui Dumnezeu care s-au ostenit, s-au luptat, au trăit și au murit pentru Domnul pe care L-au iubit se cântă în foarte multe biserici la întâi noiembrie.
Deosebirea privește dacă legătura este lucrătoare acum și în amândouă direcțiile. Ortodoxia socotește că sfinții se roagă pentru Biserica de pe pământ și că Biserica de pe pământ se roagă pentru adormiții ei, și pune amândouă lucrurile în slujbele ei în fiecare săptămână. Multe tradiții protestante socotesc că cei adormiți sunt cu Hristos și se opresc acolo, în parte dintr-o grijă reală că traficul peste acel hotar L-ar înghesui pe Hristos din mijloc.
Grija aceasta merită un răspuns drept, nu un punct câștigat în dispută. În Liturghia ortodoxă, întreaga ceată, vii și adormiți, este rânduită în jurul unui singur lucru, iar acela nu este un sfânt. Dacă rânduiala încetează vreodată să arate către Hristos, rânduiala a dat greș, iar cele dintâi mărturii împotriva ei sunt chiar cântările Bisericii.
oamenii aceștia sunt oameni calzi, iubitori, care în chip vădit Îl iubesc pe Hristos
părintele Serafim Rose, conferința «Ortodoxia în S.U.A.», The Orthodox Word nr. 94 (1980), citată în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 86
Praznicul al cărui hram îl poartă parohia aceasta
Parohia aceasta este Parohia Adormirii Maicii Domnului, iar praznicul pe care îl poartă, ținut la 15 august în calendarul bisericesc, este o moarte. „Adormire” înseamnă culcare în somn. Biserica petrece două săptămâni pregătindu-se pentru el, postește înaintea lui, îngroapă un epitaf cu cântări împrumutate din Vinerea Mare, iar apoi cântă despre el zile în șir cu o bucurie de neconfundat.
Icoana praznicului lămurește dintr-o privire întregul argument. Apostolii stau în jurul unui pat mortuar; în spatele lui stă Hristos, ținând un prunc mic înfășat în alb, care este sufletul Maicii Sale. Rolurile de la Nașterea Domnului sunt răsturnate, iar lucrul se spune fără cuvinte: ea L-a ținut odinioară ca prunc, iar acum El o ține pe ea. Așa crede Biserica să arate moartea întru Hristos.
Părintele Serafim Rose, venit la Ortodoxie dintr-o familie protestantă din California, și-a petrecut mare parte din ultimii ani învățându-i pe convertiții ortodocși cum să vorbească cu oamenii pe care îi lăsaseră în urmă. A ținut învățătura ortodoxă tradițională despre Biserică fără să o îndulcească și a refuzat să tragă concluzii despre locul în care stă cutare sau cutare om înaintea lui Dumnezeu, preferând o formulă pe care o avea de la părintele Dimitrie Dudko.
Oricine este binevenit la privegherea de sâmbătă seara și la Liturghia de duminică dimineața, în Kovan. Aduceți, dacă doriți, numele morților dumneavoastră; pot fi date preotului înainte de slujbă și vor fi citite. Aceasta nu este o cerere de a fi de acord cu tot ce scrie în pagina de față. Este o politețe obișnuită, întinsă de o parte a unei familii către alta.
Ar trebui să îi privim pe cei neortodocși ca pe niște oameni cărora Ortodoxia nu le-a fost încă descoperită, ca pe niște oameni care sunt potențial ortodocși
părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman of Alaska Brotherhood)