Ce se mărturisește și ce rămâne nespus
Întreabă un preot ortodox ce se află în potir duminică dimineața și îți va spune, fără nicio rezervă, că este Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Întreabă-l cum a încetat pâinea să mai fie pâine și cel mai probabil îți va spune că nu știe, că nimeni nu știe și că Biserica nu și-a luat niciodată asupra ei sarcina de a afla. Amândouă răspunsurile sunt serioase. Cel dintâi este o mărturisire de credință pe care Biserica nu o va îndulci; al doilea este un refuz pe care ea îl socotește la fel de însemnat.
Îmbinarea aceasta îi nedumerește pe cei veniți pentru întâia oară, mai cu seamă pe cei deprinși să aștepte de la o religie fie să-și lămurească afirmațiile, fie să le micșoreze. Ortodoxia nu face aici niciuna, nici alta. Rostește faptul și se oprește. Bună parte din cele ce urmează încearcă să arate de ce oprirea nu este o eschivă și de ce socotește Biserica întrebarea „cum” ca ținând de altă ordine de cercetare decât întrebarea „ce”.
Ioan 6 și ucenicii care s-au dus
Capitolul al șaselea de la Ioan este locul de unde pornește totul. După săturarea celor cinci mii, Hristos spune mulțimii că El este pâinea vieții, iar apoi rostește ceva ce lor li se pare cu neputință de primit: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (In. 6:53). Ascultătorii Lui se împotrivesc. El nu Își ia cuvintele înapoi și nu le tâlcuiește altfel; le repetă în termeni și mai tari, de patru ori.
Ceea ce urmează este amănuntul pe care cititorii ortodocși îl socotesc hotărâtor. „Și de atunci mulți dintre ucenicii Lui s-au dus înapoi și nu mai umblau cu El” (In. 6:66). Ucenicii pleacă, iar Hristos îi lasă să plece, întrebându-i pe cei doisprezece dacă vor pleca și ei. Un învățător care ar fi vrut să spună doar o metaforă vie a avut toate prilejurile să o spună și nu a făcut-o. De aceea Biserica a citit această cuvântare în înțelesul care pare a fi al ei, și a citit-o de atunci încoace la Sfântul Potir.
Pavel scriind unei obști care greșise
Întâia epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni cuprinde cea mai veche mărturie scrisă despre Cina Domnului, și este o mustrare. Corintenii socoteau adunarea drept un ospăț unde cei bogați mâncau întâi. Îndreptarea pe care le-o face se sprijină pe ceea ce sunt pâinea și paharul: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (I Cor. 10:16).
De acolo trage o încheiere care are noimă numai dacă ceva obiectiv este de față. Cel ce mănâncă cu nevrednicie „va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului”, iar cel ce mănâncă „nesocotind trupul Domnului, își mănâncă și bea osândă” (I Cor. 11:27, 29). Apoi spune că tocmai de aceea sunt în obște unii neputincioși și bolnavi. Nimeni nu spurcă un simbol, iar o simplă pomenire nu îmbolnăvește pe nimeni. Ortodoxia ia această avertizare ca mărturie despre ceea ce se primește.
Epicleza: rugăciunea prin care se cere prefacerea
În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, slujită în parohia noastră în cele mai multe duminici, rugăciunea de căpetenie a anaforalei vine după cuvintele așezării. Diaconul și preotul se pleacă, iar preotul Îl roagă pe Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt peste poporul adunat și peste darurile puse înainte și să facă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Său, iar ceea ce este în potir, cinstit Sângele Hristosului Său, prefăcându-le cu Duhul Său cel Sfânt. Obștea răspunde de trei ori: Amin.
Ia seama la forma cererii. Nimeni din biserică nu pretinde că săvârșește prefacerea. Preotul cere, în numele întregii adunări, iar ceea ce se cere este lucrarea Duhului Sfânt, Același Duh Care a umbrit-o pe Fecioara și L-a înviat pe Hristos din morți. Teologia ortodoxă a pus totdeauna greutate pe această rugăciune, iar epicleza este unul dintre locurile în care cugetarea liturgică răsăriteană și cea apuseană s-au dezvoltat deosebit de-a lungul veacurilor.
Urmarea este practică. Fiindcă prefacerea se cere, nu se produce, Biserica nu are nicio procedură de descris. Are o cerere și un răspuns. Ceea ce văd credincioșii este pâine și vin; ceea ce li se spune că primesc este Hristos însuși, întreg și nedespărțit, în fiecare părticică și în fiecare picătură.
Ce țin ceilalți creștini și ce ocrotește fiecare vedere
Creștinii din afara Ortodoxiei țin aici o seamă de poziții, iar fiecare dintre ele încearcă să păzească ceva ce scrierile apostolice chiar spun. Merită înfățișate cum se cuvine, în puterea lor cea mai mare, nu în slăbiciunea lor, fiindcă o caricatură nu ajută nimănui și fiindcă cei mai mulți cititori ai acestei pagini au fost formați de una dintre ele. Ceea ce urmează este o prezentare, nu o combatere.
Înțelegerea ca pomenire, legată adesea de numele lui Zwingli și răspândită în obștile evanghelice și neafiliate, socotește Cina drept un act de aducere-aminte și de credincioșie față de legământ, ascultând de porunca „aceasta să faceți întru pomenirea Mea”. Ceea ce ocrotește este real: îndestularea jertfei celei unice, aduse o dată pentru totdeauna, și încredințarea că harul nu se manevrează prin ritual. În spatele ei stă o groază îndreptățită față de superstiție.
Învățătura reformată, care îl urmează pe Calvin, ține că cei credincioși se hrănesc cu adevărat din Hristos la Cină, nu prin coborârea trupului Său în pâine, ci prin Duhul Sfânt, Care îl unește pe credincios cu Hristos acolo unde Se află El. Această vedere păzește deodată două lucruri: realitatea darului și înălțarea cu trupul a Domnului, Care șade de-a dreapta Tatălui. Nu este o învățătură subțire, iar cei care o țin vorbesc adesea despre Cină cu mare evlavie.
Învățătura luterană merge și mai departe, mărturisind că adevăratul Trup și adevăratul Sânge se dau în, cu și sub pâine și vin, deși luteranii resping de obicei eticheta de consubstanțiere, ca fiind o intruziune scolastică. Ceea ce ocrotește această poziție este limpezimea cuvintelor lui Hristos la cină. Formularele anglicane au purtat mai multe dintre aceste vederi în același timp. Părintele Serafim Rose, scriind despre creștinii din afara Bisericii Ortodoxe, a refuzat să-i socotească străini.
nu este niciun motiv pentru care să-i socotim cu totul înstrăinați sau deopotrivă cu păgânii
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
De ce se oprește Ortodoxia înainte de explicație
Ortodoxia se deosebește de toate acestea, iar deosebirea trebuie rostită fără scuze. Biserica ține că darurile se prefac, că ceea ce se află pe Sfânta Masă după epicleză nu este pâine cu ceva adăugat, ci Trupul lui Hristos, și că lucrul acesta este adevărat independent de credința vreunui anume împărtășit. Acesta este un dezacord real cu înțelegerea ca pomenire și un dezacord real cu cea reformată, iar buna-cuviință nu îl desființează.
Însă ferirea ortodoxă de a explica este la fel de hotărâtă. Documentele mărturisitoare grecești din veacul al XVII-lea, îndeosebi Mărturisirea lui Dositei, primită la Sinodul de la Ierusalim din 1672, au împrumutat într-adevăr termenul metousiosis, ca răspuns la argumentele reformate care circulau atunci. Teologii ortodocși de mai târziu s-au ferit, de regulă, să socotească acel cuvânt drept o încuviințare a analizei scolastice latine despre substanță și accidente și au preferat limbajul mai vechi al tainei.
Sfântul Ioan Damaschin dăduse tonul încă din veacul al VIII-lea. În expunerea sa a credinței, cercetează întrebarea cum se face pâinea Trup și răspunde, în esență, că Duhul Sfânt o face, că felul ne depășește și că ne este de ajuns să știm că este adevărat cuvântul lui Dumnezeu (Dogmatica. Expunerea exactă a credinței ortodoxe, IV.13). Liturghia însăși numește darurile „Sfintele Taine”, iar acesta nu este un cuvânt decorativ. El numește un hotar pe care Biserica a ales să nu îl treacă.
Hotarul are un temei pastoral, nu numai unul teologic. Despre un mecanism se poate discuta, el poate fi îmbunătățit, apărat și, în cele din urmă, crezut pentru el însuși. De o taină te poți doar apropia, și te apropii într-un anume fel: cu post, cu spovedanie și cu pregătire. Ortodoxia preferă credincioși care se cutremură puțin, în locul unor credincioși care au o teorie mulțumitoare.
De ce nu se dă potirul oricărui oaspete
Parohiile ortodoxe practică ceea ce se numește de obicei împărtășanie închisă. Oaspetelui care nu este creștin ortodox i se cere să nu primească darurile. Acesta este punctul în care se pricinuiește cea mai multă durere și merită spus cu exactitate ce înseamnă și ce nu înseamnă, fiindcă adesea este auzit ca o judecată asupra credinței oaspetelui — și nu este așa ceva.
În înțelegerea ortodoxă, potirul nu este un mijloc de a zidi unitatea, ci semnul și pecetea unei unități care există deja. A veni la el înseamnă a spune, în public, că ții credința acestei Biserici, că trăiești sub rânduiala ei, că mărturisești Tainele ei și că ești în comuniune cu episcopul ei. A-i cere unui oaspete să spună toate acestea printr-o faptă, când ele nu sunt încă adevărate, ar însemna să-i ceri să spună ceva neadevărat — și ar fi și lipsit de bunătate, pe lângă faptul că ar fi neadevărat.
Practica este, de altfel, foarte veche. În veacul al doilea, Sfântul Iustin Martirul scria că nimănui nu-i este îngăduit să se împărtășească din hrana euharistică, afară de cel care crede învățătura Bisericii, a fost spălat în baia nașterii din nou și trăiește așa cum a poruncit Hristos (Apologia întâi, 66). Veacuri de-a rândul, catehumenii erau scoși pe nume înainte de începerea anaforalei, iar chemarea diaconului „Ușile, ușile!” se păstrează în Liturghie până astăzi.
Se cuvine spus și că nici creștinii ortodocși nu se apropie pur și simplu. Împărtășirea vine după pregătire: un canon de rugăciuni, post din seara dinainte, iar în practica rusă, spovedanie mai înainte. Cel botezat ortodox acum patruzeci de ani, dar nespovedit de zece, stă în același rând de întrebări ca oricare altul. Oprirea nu este o ierarhizare a oamenilor, iar locul în care stă cineva înaintea lui Dumnezeu este o chestiune deosebită, asupra căreia Biserica refuză să se pronunțe.
nu este treaba noastră să hotărâm starea celor care se află în afara Bisericii Ortodoxe
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Ce poți face, de fapt, dacă vii duminică
Nimeni nu este întors de la ușă, iar Sfânta Liturghie înseamnă cu mult mai mult decât cele câteva minute de la potir. În practică, un oaspete la parohia noastră din Kovan poate face toate cele de mai jos fără nicio stinghereală, iar lucrul acesta merită știut dinainte, ca duminica să nu se ducă în ghicituri.
Dacă ai vrea să vii în față pentru binecuvântare la vremea împărtășirii, în loc să rămâi la locul tău, spune-i preotului înainte de slujbă, fiindcă obiceiul se deosebește de la o parohie ortodoxă la alta și este mai ușor de rânduit decât de improvizat.
- Rămâi la toată slujba, stai în picioare sau așezat unde îți place și pleacă atunci când trebuie.
- Aprinde o lumânare înaintea unei icoane și roagă-te cu propriile tale cuvinte.
- Vino în față la sfârșitul Liturghiei ca să săruți Sfânta Cruce, așa cum fac toți.
- Ia o bucată de anafură, pâinea binecuvântată tăiată din aceeași prescură din care s-a scos Sfântul Agneț, dar nesfințită; în parohiile rusești se dă de obicei tuturor celor de față.
- Rămâi la masa de după slujbă, la care în Singapore vine de obicei mai multă lume decât merită predica.
- Cere-i preotului o vorbă, în engleză sau în rusește, despre orice din acest articol.
Unde ne lasă toate acestea
Dezacordul descris aici este real și ar fi necinstit să încheiem lăsând să se înțeleagă că toți creștinii înțeleg același lucru prin masa Domnului. Nu îl înțeleg. Ceea ce se poate spune este că poziția ortodoxă nu pretinde a fi dezlegat taina și că orice creștin ortodox care se folosește de potir ca să se simtă mai presus de alții n-a priceput ce primește.
Părintele Serafim Rose, venit la Ortodoxie dintr-o familie protestantă din California, a scris în publicistica lui tocmai împotriva acestei ispite dintre convertiți, iar avertizarea lui se potrivește acestui subiect ca oricăruia altuia. Ușa din Kovan stă deschisă duminica dimineața, iar discuția de după nu costă nimic.
Chiar și atunci când este formulată într-un chip corect din punct de vedere teologic, această atitudine este greșită duhovnicește
Părintele Serafim Rose, „In Defense of Fr. Dimitri Dudko” (În apărarea părintelui Dimitri Dudko), The Orthodox Word nr. 2 (1980), p. 131, citat de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)