O expresie dintr-o carte apărută în 1975
În aprilie 1975, o mică tipografie monahală din nordul Californiei a scos o carte numită «Ortodoxia și religia viitorului». Autorul ei era ieromonahul Serafim (Rose), un american care își luase masteratul în limbi orientale la Berkeley, petrecuse ani printre căutătorii din San Francisco și apoi se dusese să viețuiască monah în pădurea de la Platina. Capitolul al V-lea al acelei cărți poartă un titlu care a supraviețuit celei mai mari părți din rest: «„Noua conștiință religioasă”: duhul cultelor orientale în anii 1970».
A pus expresia între ghilimele fiindcă nu era născocirea lui. Plutea în aerul din jurul lui. În anul următor, doi sociologi de la Berkeley, Charles Glock și Robert Bellah, au îngrijit un volum cu exact acest titlu la University of California Press. Și credincioșii, și necredincioșii vedeau că ceva se schimbă în viața religioasă americană, iar unii și alții căutau un nume.
La ce se uita el de fapt
Capitolul este reportaj înainte de a fi argument. Cele cinci părți ale lui trec prin scene la care un californian al vremii ar fi putut ajunge într-o după-amiază liberă: adepți Hare Krishna cântând în San Francisco, Guru Maharaj-ji umplând Astrodomul din Houston, yoga tantrică în munții din New Mexico, exerciții zen în nordul Californiei. Abia în partea a cincea, «Noua „spiritualitate” față în față cu creștinismul», începe să tragă concluzii.
Nimic din toate acestea nu îi era străin. Înainte de botez studiase la Academia de Studii Asiatice din San Francisco cu Alan Watts și fusese un cercetător cu adevărat serios al gândirii orientale, nu un turist ostil în ea. Când scrie despre atracția acestor mișcări, descrie ceva ce simțise el însuși. Merită ținut minte, fiindcă schimbă tonul capitolului din denunț în recunoaștere.
În spatele scenelor răzlețe i se părea că vede o singură formă. Fiecare făgăduia atingerea unei realități mai adânci decât cea obișnuită. Fiecare oferea o tehnică pentru a ajunge la ea. Și fiecare, în citirea lui, oferea acea atingere în condiții care nu cereau nimic de la viața morală a căutătorului.
Diagnosticul: trăire fără pocăință
Aici este miezul. Ceea ce a numit el nu era o învățătură, ci o poftă — după stări, după prezență simțită, după transcendent ca ceva ce i se poate da omului, nu ca ceva prin care omul este refăcut. Pacea și mulțumirea erau oferite ca niște produse, repede și fără vreun cost moral, iar el credea că unii creștini începuseră să cumpere din aceeași piață, sub etichete creștine.
Răspunsul lui nu a fost să tăgăduiască faptul că trăirile acelea se petreceau. A fost să tăgăduiască faptul că ele ar dovedi ceva. O trăire poate fi vie, de neuitat, chiar binevoitoare la simțire, și totuși să nu îți spună absolut nimic despre izvorul ei. Făgăduinței sosirii grabnice i-a pus alături o descriere a vieții creștine care, prin comparație, sună aproape aspru și pe care voia să o aplice mai întâi sieși.
Spiritualitatea creștină se formează în lupta anevoioasă de a dobândi veșnica Împărăție a Cerurilor
părintele Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului (Orthodoxy and the Religion of the Future), cap. VIII §2 (St Herman of Alaska Brotherhood, ediția a cincea, 2004)
O lămurire necesară despre cine a scris care capitol
Oricine citează cartea aceasta ar trebui să știe că ea este o culegere, nu doar un argument, și că cele dintâi capitole ale ei nu sunt deloc ale părintelui Serafim. Atribuiri către el circulă pe scară largă și sunt adesea greșite. Semnăturile tipărite în ediția a cincea sunt acestea:
Părintele Serafim însuși a scris Cuvântul înainte, Introducerea, capitolele de la IV la VIII și Epilogul «Jonestown și anii 1980», și a alcătuit și îngrijit întregul volum. Capitolul despre noua conștiință religioasă este al lui. Argumentul privind întrebarea dacă creștinii și necreștinii se închină aceluiași Dumnezeu, citat din cartea aceasta mai des decât orice altceva din ea, îi aparține părintelui Basile Sakkas, iar citarea lui ca fiind a părintelui Serafim este pur și simplu o greșeală de fapt. În Introducere, el descrie acele capitole împrumutate la persoana a treia, așa cum ar face un editor:
Cele dintâi trei capitole oferă o abordare generală a religiilor necreștine și a deosebirii lor radicale față de creștinism, atât în teologie, cât și în viața duhovnicească.
părintele Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului (Orthodoxy and the Religion of the Future), Introducere §4 (St Herman of Alaska Brotherhood, ediția a cincea, 2004)
- Capitolul I, «Religiile „monoteiste”» — de părintele Basile Sakkas, retipărit din La Foi Transmise, 5 aprilie 1970
- Capitolul II, «Puterea zeilor păgâni» — de „Un convertit la Ortodoxie”
- Capitolul III, «„Minunea” unui fachir și Rugăciunea lui Iisus» — de arhimandritul Nicolae Drobiazghin
- Cuvântul înainte la ediția a cincea și Epilogul la ediția a cincea — de ieromonahul Damaschin
De ce contează ediția
Cartea a fost retipărită de nouă ori din 1975 încoace, în cinci ediții, cea de-a cincea apărând în 2004. Textul ei nu a rămas identic de-a lungul acestor tipărituri, iar schimbările ating întrebări despre Biserică ce nu sunt deloc secundare. Sergei Chapnin a întrebat public care versiune este cu adevărat a părintelui Serafim, cine a autorizat revizuirile și în temeiul cărei autorități.
Întrebarea aceasta nu a fost lămurită, iar parohia noastră nu este în măsură să o lămurească. Urmarea practică pentru cititor este simplă și merită respectată pretutindeni: spuneți din ce ediție citați. Tot ce se citează în pagina aceasta este din ediția a cincea, din 2004.
Nimic din toate acestea nu este un motiv de a nu avea încredere în carte. Este un motiv de a o citi ca pe un document cu istorie, scris de un om aflat la începutul deceniului al cincilea de viață, într-un anumit deceniu al istoriei, revizuit după moartea lui de oameni care îl iubeau și citat de atunci de cititori care în mare parte nu știu care părți sunt ale lui.
Criteriul pozitiv: smerenia și Crucea
Dacă înlături mobilierul anilor ’70, ce rămâne este un criteriu, iar criteriul nu privește de care mișcare să te ferești. Privește cum arată dinăuntru trăirea creștină adevărată. Părinții din care se hrănea părintele Serafim sunt statornici aici: harul îl face pe om mai tăcut, mai bănuitor față de sine, mai răbdător cu ceilalți și mai gata să se lase deranjat pentru ei.
Măsura este Crucea, și de aceea criteriul nu poate fi intensitatea. „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16:24). O trăire care îl lasă pe om mai încredințat de propria lui înaintare a căzut la acest examen, oricât de vie ar fi fost. O marți obișnuită petrecută iertând pe cineva l-a trecut, oricât de searbădă s-ar fi simțit.
Sfântul Apostol Pavel le spune filipenilor să își lucreze mântuirea cu frică și cu cutremur (Filip. 2:12). Expresia aceasta, „cu frică și cu cutremur”, este registrul cu totul opus celui în care lucra noua conștiință religioasă, iar deosebirea nu este una de temperament. Este o deosebire privind rostul pentru care există omul.
Aceasta nu este o sentință asupra vecinilor nimănui
Ar fi ușor să citești capitolul al V-lea ca pe o listă de oameni de care să te ferești, iar unii cititori exact asta au făcut. Nu așa a cerut autorul lui să fie citit la sfârșitul vieții sale. În noiembrie 1980, o catehumenă i-a scris, tulburată de cuvintele pe care le vedea folosite de scriitorii ortodocși despre alți creștini, și l-a întrebat dacă mai poate să își numească creștini rudele protestante și catolice. Răspunsul lui, pe care îl punea pe seama părintelui Dimitrie Dudko, a ajuns cel mai citat lucru pe care l-a scris vreodată:
În aceiași ani a pus lucrul acesta în tipar, nu doar într-o scrisoare particulară. Asprimea convertiților, scria el în The Orthodox Word, este greșită duhovnicește chiar și atunci când este formulată într-un chip corect din punct de vedere teologic, și îndepărtează de Biserică oameni care altminteri ar fi fost atrași de ea. Mai socotea că o parte din pricina pentru care alții nu au văzut Ortodoxia este că noi nu am trăit-o într-un fel pe care ei să îl poată recunoaște. Mama lui era protestantă, iar tatăl lui un fost romano-catolic devenit protestant, și sfatul lui către convertiți era să trăiască în pace mai ales cu propriile lor familii.
Ar trebui să îi privim pe cei neortodocși ca pe niște oameni cărora Ortodoxia nu le-a fost încă descoperită, ca pe niște oameni care sunt potențial ortodocși
părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St Herman of Alaska Brotherhood)
Ce ar putea scoate din ea un cititor din 2026
După o jumătate de veac, scenele acelea anume s-au învechit. Așramul a devenit centrul de retragere și aplicația de telefon. Tehnici de respirație, plante psihoactive, weekenduri în tăcere, optimizarea somnului, viața lăuntrică măsurată în cifre: mare parte din ce se vinde astăzi ca wellness face aceeași ofertă pe care o descria capitolul, adică transcendență fără pocăință, și o face la scară largă și pe bază de abonament. Pofta nu a plecat nicăieri. A fost industrializată.
Alte părți ale cărții s-au purtat mai prost. Capitolul despre obiectele zburătoare neidentificate se citește ciudat astăzi. Cititori din mediul academic au găsit întreaga carte polemică și subțire în privința cercetării religiilor lumii, iar această critică merită consemnată cinstit. Locul părintelui Serafim însuși în Biserică este la rândul lui nelămurit: este cinstit local în unele părți, iar în decembrie 2025 Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei a înființat o comisie care să cerceteze viața, moștenirea și cinstirea lui. Nu este un sfânt canonizat al Bisericii Ruse, iar parohia aceasta nu îl numește astfel.
Partea care supraviețuiește este întrebarea pe care o punea el, iar aceasta este o întrebare pe care o poate folosi oricine. Nu: este lucrul acesta exotic, străin sau nou? Ci: îmi cere lucrul acesta ceva? Mă face mai ușor de suportat?
Întorcând întrebarea înăuntru
Lucrul cel mai de folos la acest diagnostic este că funcționează la fel de bine și asupra ortodocșilor, iar părintele Serafim l-a aplicat mai întâi asupra noastră. Un om poate dori cântarea, tămâia, frumusețea unei rânduieli vechi și plăcerea de a aparține unui lucru străvechi, și poate dori toate acestea exact pentru motivele pe care le descrie capitolul al V-lea. A spus lucrul acesta de multe ori și a mărturisit că se ferește de o biserică plină de icoane corecte, fiindcă oamenii din ea ar putea pur și simplu să urmeze o modă.
Așa că articolul se încheie acolo unde începe de fapt nevoința, adică la cel care scrie, nu la cel care citește. Dacă ați venit aici dintr-o obște în care Hristos este iubit și cântarea este caldă, nimic din pagina aceasta nu este îndreptat către dumneavoastră. Biserica Ortodoxă face o afirmație mare despre sine, iar noi nu am încercat să o îndulcim. Dar cel dintâi examen pe care îl dă ea este pentru propriii ei membri, într-o zi obișnuită de peste săptămână, la spovedanie. Sunteți bineveniți să veniți și să vedeți cum merge treaba.