Sinodul este ceea ce face Biserica atunci când o întrebare nu poate fi lăsată deschisă
Sinoadele nu sunt calea obișnuită prin care învață Biserica. De cele mai multe ori credința se predă botezând, propovăduind, îngropând morții și slujind Sfânta Liturghie, iar nimeni nu scrie nimic. Un sinod are loc când ceva s-a stricat: când un episcop începe să spună ceva ce propria lui adunare nu mai recunoaște, când două cetăți nu mai roagă aceeași credință, când întrebarea pusă nu se duce de la sine.
Tiparul este mai vechi decât oricare dintre cele șapte. În capitolul al cincisprezecelea din Faptele Apostolilor, apostolii și bătrânii se adună la Ierusalim pentru a hotărî dacă cei convertiți dintre neamuri trebuie tăiați împrejur, o dezbat și trimit o scrisoare care începe, în traducerea sinodală, „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (F.A. 15:28). Orice sinod de mai târziu este o urmare a acelei adunări: oameni într-o încăpere, vorbind deschis, crezând că Duhul este de față în vorbirea lor.
Cele ce urmează înșiră cele șapte în ordine, cu întrebarea pe care a întâmpinat-o fiecare și cu răspunsul dat. Datele sunt ferme; dezbaterile din spatele lor n-au fost întotdeauna demne. Episcopi au fost izgoniți, gloate s-au adunat, împărați s-au amestecat. Merită să știm că definițiile pe care creștinii le rostesc astăzi liniștiți au fost bătute pe nicovală de oameni obosiți, în încăperi grele.
Niceea (325) și Constantinopol (381): cine este Dumnezeu
Sinodul I de la Niceea s-a întrunit în 325, în Bitinia, chemat de împăratul Constantin. Întrebarea a fost pusă de Arie, preot al Alexandriei, care învăța că Fiul este cea dintâi și cea mai înaltă dintre făpturile lui Dumnezeu – că a fost o vreme când Fiul nu era. Dacă Arie avea dreptate, creștinul care se închină lui Hristos se închină unei făpturi. Sinodul a răspuns că Fiul este născut, nu făcut, de o ființă cu Tatăl, folosind cuvântul grecesc homoousios. A lămurit totodată socotirea Paștilor și a dat douăzeci de canoane despre rânduiala Bisericii.
Sinodul I de la Constantinopol s-a întrunit în 381, sub împăratul Teodosie I, cu vreo o sută cincizeci de episcopi și fără reprezentare din Apus. Întrebarea privea de data aceasta pe Duhul Sfânt. O grupare numită uneori pnevmatomahi, adică luptători împotriva Duhului, primea dumnezeirea Fiului, dar socotea Duhul o făptură. Sinodul L-a mărturisit pe Duhul ca Domn făcător de viață, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit.
Aici se cuvine o mărturisire cinstită. Crezul cântat duminica se numește niceo-constantinopolitan și este legat de aceste două sinoade, dar istoricii discută încă în ce măsură a dat sinodul din 381 textul pe care îl avem; el este pentru întâia oară pus anume pe seama celor o sută cincizeci de părinți în actele Calcedonului, șaptezeci de ani mai târziu. Credința pe care o rostește nu stă sub îndoială. Istoria documentelor este mai puțin ordonată decât lasă să se creadă eticheta.
Efes (431) și Calcedon (451): un singur Hristos
Efesul s-a întrunit în 431, chemat de Teodosie al II-lea. Nestorie, arhiepiscopul Constantinopolului, se împotrivise numirii Fecioarei Maria Născătoare de Dumnezeu, Theotokos, și prefera Născătoare de Hristos, Christotokos. În spatele cuvântului stătea o întrebare despre Hristos: este pruncul născut din Maria unul și același cu Cuvântul cel veșnic sau sunt doi, legați cumva între ei? Sinodul l-a caterisit pe Nestorie, a întărit numele de Născătoare de Dumnezeu și a încuviințat a doua scrisoare a Sfântului Chiril al Alexandriei către el. Numele acesta se afla în rugăciunea creștinilor cu mult înainte de a fi într-un decret.
Acel sinod a fost tulbure. Chiril a deschis ședințele înainte să fi sosit episcopii de la Antiohia; când au venit, aceștia au ținut o adunare rivală și l-au caterisit, la rândul lor, pe el. Ruptura a fost dreasă doi ani mai târziu, prin Formula de unire din 433. Ecumenicitatea nu s-a dat pentru purtare aleasă.
Calcedonul s-a întrunit în 451, sub împăratul Marcian. Eutihie, arhimandrit la Constantinopol, căzuse în greșeala opusă lui Nestorie, învățând că după unire nu este în Hristos decât o singură fire; un sinod ținut la Efes în 449, cunoscut mai târziu ca Sinodul tâlhăresc, îl sprijinise. Definiția Calcedonului mărturisește pe unul și același Hristos, cunoscut în două firi, neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, fiecare fire păstrându-și însușirile ei și întâlnindu-se într-o singură persoană.
Și la Calcedon primirea a șchiopătat în parte. Bisericile armeană, coptă, siriacă și etiopiană nu au primit formularea lui, deși îl leapădă pe Eutihie tot atât de hotărât ca oricine. O comisie teologică mixtă a reprezentanților ortodocși și ai Bisericilor Ortodoxe Orientale a dat declarații comune în 1989 și 1990, arătând o credință împărtășită în Hristos, rostită în termeni deosebiți. Împărtășirea nu a fost refăcută, iar primirea acelor declarații este ea însăși încă disputată.
Constantinopol II (553) și Constantinopol III (680-681): sfârșitul frazei
Sinodul II de la Constantinopol s-a întrunit în 553, sub Iustinian I. Întrebarea lui era cum se cuvine citit Calcedonul. Mulți creștini din Egipt și din Siria auzeau în Definiție o concesie făcută lui Nestorie, iar imperiul se crăpa de-a lungul acelei falii. Sinodul a osândit Cele Trei Capitole – persoana și scrierile lui Teodor de Mopsuestia, scrierile lui Teodoret împotriva lui Chiril și scrisoarea lui Ibas de Edesa către Maris – și a așezat paisprezece anatematisme, adeverind că Cel ce a pătimit cu trupul este unul din Sfânta Treime.
Între cei osândiți este numit și Origen, iar Sinodul al VII-lea a pomenit mai târziu Sinodul al V-lea ca anatematisind „basmele lui Origen, ale lui Evagrie și ale lui Didim”. Cercetătorii discută mai departe dacă cele cincisprezece anatematisme îndreptate anume împotriva origenismului au fost date de sinodul însuși sau de un sinod ținut cu puțin înainte de el. Papa Vigiliu s-a împotrivit sinodului, iar mai apoi l-a încuviințat.
Sinodul III de la Constantinopol a ținut de la 7 noiembrie 680 până la 16 septembrie 681, chemat de împăratul Constantin al IV-lea. Întrebarea era dacă Hristos are o voință sau două. Monotelismul fusese propus ca formulă care i-ar putea aduce înapoi pe necalcedonieni și era atrăgător politic. Sinodul a răspuns că Hristos are două voințe firești și două lucrări firești, voința omenească nefiind potrivnică celei dumnezeiești, ci supunându-i-se de bunăvoie.
Aceasta nu era despicare a firului în patru. Dacă Hristos nu are voință omenească, nu mai este niciun „însă nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” omenesc în Ghetsimani și nimic omenesc nu a fost tămăduit prin asumare. Sfântul Maxim Mărturisitorul, care susținuse aceasta cu prețul limbii și al mâinii sale drepte, a murit în surghiun, în 662. Sinodul l-a îndreptățit la nouăsprezece ani după moartea sa și i-a osândit pe Serghie, Chir, Pir, Pavel, Petru, Macarie al Antiohiei și pe papa Honoriu.
Niceea II (787): icoanele și Întruparea
Al șaptelea sinod s-a întrunit la Niceea, în 787, sub împărăteasa Irina și patriarhul Tarasie, după vreo șaizeci de ani de iconoclasm imperial și după un sinod iconoclast ținut la Hieria, în 754. Întrebarea lui era dacă se pot face și cinsti chipuri ale lui Hristos, ale Maicii Sale și ale sfinților. Sinodul a răspuns că se pot și că se cuvine și a făcut o deosebire pe care o socotea de temelie: icoanele primesc sărutare și închinare cinstitoare, în grecește timetiki proskinisis, iar nu adevărata slujire a credinței, latria, care se cuvine numai firii dumnezeiești.
Judecata lui privește Întruparea, nu arta. Dumnezeul pe Care nimeni nu L-a văzut S-a întrupat și a fost privit, atins și zugrăvit; a tăgădui că poate fi înfățișat înseamnă, în citirea sinodului, a te feri să spui că El S-a făcut cu adevărat om. În cuvintele Definiției, „cinstea dată chipului trece asupra celui înfățișat de chip”, astfel încât ceea ce se cinstește nu este niciodată lemnul și vopseaua.
Chestiunea nu s-a încheiat în 787. Iconoclasmul s-a întors sub împărații de după 815 și a fost oprit abia în 843, zi pe care Biserica Ortodoxă o ține și astăzi ca Triumful Ortodoxiei. În Apus, hotărârea a ajuns la curtea francă într-o tălmăcire latină proastă, care o făcea să spună aproape lucrul dimpotrivă, iar episcopii franci s-au împotrivit ei la Frankfurt, în 794. Neliniștea față de Niceea II este cu mult mai veche decât Reforma.
Ce face un sinod „ecumenic”
Iată partea care îi surprinde pe cei mai mulți dintre cei ce întreabă. Nimic din felul în care este convocat un sinod nu îl face ecumenic. Împărații au chemat sinoade pe care Biserica le-a lepădat mai apoi: Ariminum, în 359, Sinodul tâlhăresc de la Efes, în 449, Hieria, în 754. Conciliul de la Ferrara-Florența, din 1438-1439, a fost mare, învățat, cu reprezentanții patriarhilor răsăriteni de față și iscălit de cea mai mare parte a delegației grecești – și nu a fost primit în Răsărit. Numărul, sprijinul imperial și chiar iscăliturile nu hotărăsc nimic prin ele însele.
Ceea ce face un sinod ecumenic, în înțelegerea ortodoxă, este primirea: întregul trup al Bisericii, episcopi, preoți, monahi și credincioși de rând, recunoscând cu vremea în cuvintele sinodului credința pe care o trăiau deja. Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848 o spune fără ocolișuri, arătând că nici patriarhii, nici sinoadele nu pot aduce noutate, fiindcă păzitorul credinței este întregul trup al Bisericii, poporul însuși. Sinodul I de la Constantinopol este pilda cea mai limpede: o adunare răsăriteană regională, fără niciun episcop apusean de față, primită mai târziu ca glas al Bisericii celei universale.
Două lucruri urmează de aici. Cel dintâi este că nu există niciun mecanism de hotărâre dinainte; primirea este înceată și nu poate fi organizată. Al doilea este că numărul șapte este o convenție, nu o ușă închisă. Unii scriitori ortodocși au susținut că sinodul de la Constantinopol din 879-880, sub Sfântul Fotie, și sinoadele constantinopolitane din veacul al XIV-lea despre Sfântul Grigorie Palama poartă aceeași autoritate. Această discuție este vie între teologii ortodocși și nu a fost lămurită.
Unde stau creștinii protestanți și de ce despărțirea nu este simplă
Cei mai mulți creștini protestanți țin din toate acestea mai mult decât se presupune adesea. Reformatorii clasici au primit anume cele dintâi patru sinoade; documentele de mărturisire luterane și anglicane păstrează limbajul niceean și calcedonian; Crezul niceean este rostit sau cântat săptămânal într-o mulțime de adunări protestante. Miezul sinoadelor hristologice – o singură persoană, două firi, două voințe – este învățătură obișnuită în teologia evanghelică, fie că Sinodul III de la Constantinopol este vreodată pomenit pe nume, fie că nu.
Niceea II este punctul obișnuit de greutate și merită tratat ca o convingere adevărată, nu ca o scăpare. Creștinul format pe porunca a doua, învățat să vadă în chipurile cioplite și zugrăvite tocmai ceea ce a oprit Dumnezeu, nu este greu de cap atunci când cinstirea icoanelor îl tulbură. Episcopii franci din veacul al VIII-lea au simțit aceeași greutate. Răspunsul Ortodoxiei este cel dat de sinod: Dumnezeu S-a făcut văzut, iar cinstea dată chipului nu este închinare și nu se oprește la chip.
Mai este o deosebire de principiu care merită numită limpede, fiindcă estomparea ei n-ar fi o bunătate. Creștinul care ține Scriptura drept autoritate ultimă poate primi sinoadele fiindcă judecă învățătura lor ca fiind scripturistică – sinodul este întărit de Biblie. Ortodoxia primește sinoadele ca glas al Bisericii în care se citește Biblia și nu socotește că cele două s-ar putea despărți. Doi oameni pot rosti același Crez, pot crede fiecare cuvânt și, cu toate acestea, pot să nu fie de aceeași părere de unde îi vine autoritatea.
Această deosebire este reală, iar creștinii ortodocși nu se cuvine să se prefacă altfel. Ceea ce nu este îngăduit este să faci din sinoade un mijloc de a câștiga o ceartă. Părintele Serafim Rose, crescut el însuși protestant, a scris tipărit împotriva tocmai acestei deprinderi printre convertiți.
„Chiar și atunci când este rostită într-un chip corect teologic, această atitudine este greșită duhovnicește.”
Părintele Serafim Rose, „În apărarea părintelui Dimitrie Dudko”, The Orthodox Word nr. 2 (1980), p. 131, citat în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
De ce contează cele șapte sinoade într-o duminică obișnuită
În parohia noastră din Kovan, Crezul este cântat de toți, în mai multe limbi deodată, iar cea mai mare parte a adunării nu se gândește câtuși de puțin la Bitinia. Tocmai acesta este rostul. Sinoadele n-au dat o programă de studiu; au dat cuvintele pe care o văduvă de pescar și un lector universitar le pot rosti împreună fără ca vreunul dintre ei să înțeleagă altceva. Patru silabe grecești din homoousios au costat un veac de surghiunuri și de răsturnări, iar astăzi sunt cântate în mai puțin de două secunde de oameni care nu vor auzi niciodată cuvântul lămurit.
Un sinod este mai degrabă un gard decât o hartă. Fiecare dintre cele șapte însemnează locul unde Biserica a spus: dincolo de această linie vorbiți despre altcineva decât Hristosul pe Care Îl cunoaștem. Înlăuntrul gardului este loc din belșug, iar tradiția ortodoxă nu s-a prefăcut niciodată că orice întrebare a primit răspuns. Cei care caută sunt bineveniți să vină și să stea o vreme înăuntru, înainte de a hotărî ceva.
Părintele Serafim Rose a petrecut ani întregi în afara Bisericii înainte de a intra în ea, a fost crescut într-o casă protestantă și n-a uitat niciodată niciunul dintre aceste două lucruri. Scriind unei catehumene tulburate de felul în care vorbeau unii convertiți ortodocși despre ceilalți creștini, el a transmis o formulare pe care o punea pe seama preotului moscovit Dimitrie Dudko. Este tonul potrivit cu care să lăsăm sinoadele, care au fost chemate spre a păzi credința, nu spre a-i da cuiva un ciomag.
„Se cuvine să-i privim pe cei neortodocși ca pe niște oameni cărora Ortodoxia nu le-a fost încă descoperită, ca pe niște oameni care sunt în putere ortodocși”
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)