Un cuvânt care face trei treburi
Cele mai multe neînțelegeri despre ecumenism nu sunt deloc neînțelegeri. Sunt doi oameni care folosesc un cuvânt pentru lucruri diferite și care descoperă, după câteva minute, că niciunul nu îl poate înțelege pe celălalt. Merită despărțite înțelesurile înainte de orice altceva, fiindcă poziția ortodoxă este destul de limpede în privința aceluia dintre ele la care are de obiectat și destul de limpede în privința acelora la care nu are.
Cuvântul însuși este mai vechi decât cearta. Vine din grecescul oikumene, lumea locuită, iar în folosirea creștină a însemnat multă vreme ceva fără nicio muchie polemică. Sinoadele de la Niceea, Constantinopol, Efes și Calcedon se numesc ecumenice fiindcă au fost sinoade ale întregii lumi creștine locuite, nu ale unei singure provincii. Un ortodox folosește cuvântul în acest înțeles de fiecare dată când se discută despre Crez.
Cel dintâi înțeles: lucrul împreună
Înțelesul cel mai simplu este cel practic. Creștini de confesiuni diferite conlucrează la ajutorarea de după un cutremur, în capelaniile de spital, în cercetarea deținuților, în hrănirea oamenilor, în apărarea copiilor nenăscuți sau a celor traficați, în ținerea unei bănci de alimente. Nu se face și nici nu se subînțelege vreo afirmație dogmatică. Două grupuri care nu se înțeleg în privința Tainelor cară aceleași cutii în același depozit.
Nimic din învățătura ortodoxă nu oprește lucrul acesta, iar multe din Evanghelie îl cer. Samarineanului din pildă nu i s-a cerut socoteală despre eclesiologia lui înainte de a fi lăudat. Într-un oraș ca Singapore, unde ortodocșii sunt o comunitate foarte mică între multe alte trupuri creștine mai mari, un astfel de lucru împreună este pur și simplu o trăsătură a vieții obișnuite, iar nimeni din parohia aceasta nu îl socotește un compromis.
Al doilea înțeles: dialogul teologic
Al doilea înțeles este convorbirea oficială dintre Biserici despre ceea ce le desparte, purtată de teologi numiți anume, de-a lungul deceniilor, și care dă declarații comune pe care Bisericile le primesc apoi, le nuanțează sau le resping. Este un lucru mai încet și mai puțin fotogenic decât sună, și se petrece de foarte multă vreme.
Implicarea ortodoxă nu este ceva recent sau marginal. În 1920, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a dat o enciclică adresată Bisericilor lui Hristos de pretutindeni, propunând o ligă sau o însoțire a Bisericilor — document socotit de obicei drept unul dintre textele întemeietoare ale mișcării moderne. Biserici Ortodoxe au fost de față la întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor, la Amsterdam, în 1948. Biserica Ortodoxă Rusă a intrat în el în 1961. Dialogurile bilaterale cu romano-catolicii, cu anglicanii, cu luteranii, cu reformații și cu Bisericile Vechi-Orientale se poartă, cu întreruperi, de atunci încoace.
Au fost și momente simbolice. La 7 decembrie 1965, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului și Papa Paul al VI-lea și-au exprimat în același timp regretul pentru anatemele din 1054 și le-au ridicat — o faptă de curtoazie reciprocă, ce a înlăturat o osândire reciprocă fără a reface comuniunea și care a avut grijă să spună acest lucru. Este o bună pildă despre ce poate și ce nu poate face dialogul.
Al treilea înțeles: unirea în termenii indiferenței
Al treilea înțeles este cel care stârnește căldura disputei. Este propunerea, în feluritele ei forme, că despărțirile dintre creștini privesc chestiuni de însemnătate secundară; că actualele confesiuni sunt ramuri ale unui singur copac, niciuna nefiind pur și simplu Biserica; și că unirea poate fi, așadar, dobândită prin recunoaștere reciprocă și împărtășire comună, fără a se lămuri mai întâi ce anume se crede.
Spus atât de sec, puțini ar semna așa ceva. Dar ceva apropiat de el a fost susținut în felurite momente ale veacului trecut, uneori ca teorie despre Biserică, alteori ca presupunere de lucru despre cât de repede ar trebui să meargă lucrurile. Nerăbdarea este de înțeles. Despărțirea dintre creștini este un scandal, este văzută de toată lumea și ține de foarte multă vreme.
Acestui al treilea înțeles, și numai lui, i se adresează rezerva ortodoxă. Obiecția nu privește prietenia, nu privește convorbirea, nu privește rugăciunea pentru alți creștini și nu privește prețuirea lor. Privește o anumită înțelegere a ceea ce este Biserica.
De ce este al treilea înțeles o greutate pentru Ortodoxie
Eclesiologia ortodoxă nu funcționează ca o federație. Biserica este înțeleasă ca un singur lucru, văzut și cu putință de arătat cu degetul, nu ca o însoțire nevăzută, împrăștiată printre instituții care ar fi toate parțiale. Este o afirmație mare, se face pe față, iar îndulcirea ei nu ar fi cinstită. Este afirmația reînnoită la Sfântul și Marele Sinod ținut în Creta în 2016.
Din afirmația aceasta decurge o anumită rânduială. Împărtășirea din același potir nu este un mijloc de a ajunge la înțelegere; este expresia unei înțelegeri deja ajunse. De aceea ortodocșii nu se împărtășesc în alte Biserici și nici nu le oferă altora împărtășania, iar aceasta nu este o judecată asupra evlaviei oamenilor de acolo. Decurge din ceea ce se socotește că înseamnă însuși actul. Acolo unde lipsește unitatea credinței, semnul unității ar spune ceva neadevărat.
Nici greutatea aceasta nu privește doar Tainele. Dacă deosebirile sunt secundare, atunci sinoadele care le-au hotărât lămureau chestiuni secundare, iar mucenicii care au murit pentru ele au murit pentru amănunte. Instinctul ortodox este că conținutul credinței a fost dat, nu dezvoltat prin negociere, și că nu stă în puterea Bisericii să facă negoț cu el.
Ce a scris părintele Serafim Rose în 1975
Cartea părintelui Serafim Rose «Ortodoxia și religia viitorului», apărută în aprilie 1975, este cartea cel mai des citată în disputele de limbă engleză pe această temă și este totodată cartea cel mai des citată greșit. Introducerea ei cuprinde o deosebire pe care cei mai mulți dintre cititorii ei o trec cu vederea. El desparte ceea ce numește ecumenism creștin, pe care îl socotește întemeiat pe un simț real, deși neprecis, al creștinismului comun, de dialogul cu religiile necreștine, pe care îl tratează ca pe cu totul altceva.
Despre cel dintâi scrie o propoziție care merită citită de două ori, fiindcă adjectivele din ea nu sunt podoabă. Nu face o concesie în silă înainte de a se întoarce la atac. Spune ce socotește el că este acea poziție, cu glasul unui om care descrie niște oameni pe care i-a cunoscut și de ale căror intenții nu se îndoiește:
Cuvântul „sincer” lucrează cu adevărat acolo, și la fel cuvântul „de înțeles”. El descrie o eroare și o spune, dar o descrie ca eroare a unor oameni care încearcă să facă ceva cuviincios. Aceasta nu este propoziția unui om care credea că protestanții și romano-catolicii lucrau cu rea-credință.
Două precauții se cuvin oricărei folosiri a acestei cărți. Întâi, capitolele I, II și III nu sunt ale părintelui Serafim: ele sunt, respectiv, ale părintelui Basile Sakkas, ale unui convertit anonim la Ortodoxie și ale arhimandritului Nicolae Drobiazghin, iar cuvântul înainte și epilogul final ale ediției a cincea sunt ale ieromonahului Damaschin. Capitolul care discută dacă creștinii și necreștinii se închină aceluiași Dumnezeu este al părintelui Basile, nu al lui. Al doilea, textul s-a schimbat de la o ediție la alta, inclusiv în locuri care privesc Biserica, iar lucrul acesta a fost pus public sub semnul întrebării. Numiți ediția. Pagina de față folosește ediția a cincea, din 2004.
Ecumenismul «creștin», în ce are el mai bun, poate fi privit ca înfățișând o eroare sinceră și de înțeles din partea protestanților și a romano-catolicilor
părintele Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului (Orthodoxy and the Religion of the Future), Introducere §2 (St Herman of Alaska Brotherhood, ediția a cincea, 2004)
Ce s-a schimbat din 1975 încoace
Cititorul nu ar trebui să presupună că situația descrisă de părintele Serafim în 1975 este situația de astăzi. Multe s-au mișcat de atunci, în amândouă direcțiile, iar o relatare cinstită a cuvântului trebuie să spună aceasta, în loc să înghețe tabloul la anul în care s-a întâmplat să apară o carte binecunoscută.
Nemulțumirea ortodoxă față de Consiliul Mondial al Bisericilor a crescut de-a lungul anilor ’90, iar Bisericile Ortodoxe a Georgiei și a Bulgariei s-au retras din el la sfârșitul acelui deceniu. În loc să lase lucrurile în voia lor, Consiliul a înființat o Comisie Specială pentru participarea ortodoxă, la adunarea sa din decembrie 1998. Comisia a prezentat raportul în 2002, iar recomandarea ei de căpetenie a fost una structurală: hotărârile aveau să fie luate prin consens, nu prin vot majoritar, astfel încât o minoritate să nu poată fi pusă în minoritate la vot în chestiuni de conștiință. Metoda aceea a fost încercată în 2005 și aplicată la adunarea din 2006.
Apoi, în iunie 2016, Sfântul și Marele Sinod s-a întrunit în Creta și a adoptat un document despre relațiile cu restul lumii creștine. El ține laolaltă două lucruri, fără stinghereală. Spune că Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, și totodată consemnează că ea primește numele istorice ale celorlalte Biserici și confesiuni creștine care nu sunt în comuniune cu ea, că a luat parte la mișcarea ecumenică de la începuturile acesteia și că socotește această participare potrivită cu propria ei tradiție, nu străină de ea.
Patru Biserici autocefale nu au fost de față la acel Sinod — Antiohia, Rusia, Georgia și Bulgaria — din felurite pricini, unele fără legătură cu documentul acesta, iar primirea textelor Sinodului în lumea ortodoxă a fost neuniformă. Și aceasta își are locul într-o relatare cinstită. Cititorului căruia i se spune doar că Sinodul a vorbit i s-a spus jumătate din ce s-a petrecut.
Așadar, disputa merge mai departe, și merită lămurit ce fel de dispută este. Este o dispută între ortodocși, purtată de episcopi și teologi care nu lucrează cu rea-credință de nicio parte, despre cum să ții laolaltă o afirmație tare despre Biserică și o datorie reală a dragostei. Nu este un consens așezat, iar cine o înfățișează astfel simplifică.
Ce înseamnă aceasta pentru o prietenie obișnuită
Cei mai mulți dintre cei care citesc o pagină ca aceasta nu hotărăsc politica vreunui sinod. Au un coleg metodist, sau o mamă anglicană, sau un soț crescut baptist și rămas baptist. Întrebarea este practică: ce am voie să spun și să fac?
Părintele Serafim a răspuns de-a dreptul acestei întrebări într-o scrisoare din noiembrie 1980, adresată unei catehumene tulburate de limbajul pe care îl văzuse folosit de alți scriitori ortodocși. A dat afirmația exclusivă despre Biserică fără să o îndulcească, iar apoi a pus o margine a ceea ce se poate deduce din ea:
Din marginea aceea decurge restul sfatului lui, și este un sfat lipsit de strălucire, dar totuși greu de împlinit. Numiți-i creștini. Fiți în bune relații cu ei. Păstrați pacea în casă mai presus de orice, fiindcă omul cel mai expus să fie rănit de vocabularul nou al unui convertit este o mamă sau un soț. El socotea că un ton aspru este îndreptățit numai acolo unde cineva încearcă într-adevăr să ia turma Bisericii sau să îi schimbe învățătura.
nu ne revine nouă să definim starea celor care se află în afara Bisericii Ortodoxe
părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St Herman of Alaska Brotherhood)
Unde îl lasă aceasta pe cititor
Trei înțelesuri, așadar, și ele merită trei răspunsuri diferite. Conlucrarea în faptele milei nu are nevoie de apărare. Dialogul teologic are o participare ortodoxă care se întinde pe mai bine de un veac și merge mai departe cu sprijinul Sinodului din 2016. Unirea cumpărată prin socotirea conținutului credinței drept secundar este lucrul pe care ortodocșii îl refuză, iar pricina nu este răceala, ci o anumită înțelegere a ceea ce este Biserica.
A spune aceasta limpede nu este același lucru cu a o spune fără bunătate, iar părintele Serafim, care și-a petrecut ultimii ani ai vieții certându-se tocmai pe tema aceasta cu alți convertiți, ar fi stăruit asupra deosebirii. El credea că o corectitudine rece îi îndepărtează de Biserică pe oameni care altminteri ar fi venit. Dacă ați citit până aici și nu sunteți de acord cu al treilea paragraf al fiecărei secțiuni, sunteți totuși bineveniți duminica dimineața la parohia Adormirii Maicii Domnului din Kovan, iar nimeni nu vă va întreba unde stați înainte de a vă oferi un ceai.
Nu există niciun motiv pentru care să nu îi putem numi creștini și să nu fim în bune relații cu ei
părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St Herman of Alaska Brotherhood)