O întrebare la care Biserica răspunde cu grijă
Cineva moare, iar întrebarea vine cu mult înainte să se fi rânduit cele ale înmormântării. Unde este ea acum? Mai aude ceva? Mai este ceva de făcut pentru ea? Creștinismul ortodox chiar răspunde la aceste întrebări și răspunde cu mai multe amănunte decât se așteaptă mulți creștini. Amănuntele vin însă însoțite de o luare-aminte, iar luarea-aminte ține de învățătură, nu îi slujește drept scuză. Ceea ce Biserica ne predă despre cele dintâi zile ale sufletului este o descriere, nu o schemă.
Cea mai amplă înfățișare a acestei descrieri în limba engleză este cartea unui convertit californian, ieromonahul Serafim (Rose), apărută în 1980 sub titlul The Soul After Death, cunoscută în românește ca Sufletul după moarte. El nu născocea nimic. Scopul mărturisit era acela de a pune din nou la îndemâna cititorului obișnuit izvoarele vechi, iar bună parte din carte sunt citate din Sfinții Părinți, din cântările de înmormântare și din Viețile Sfinților, mai degrabă decât argumente ale sale.
„Fiecare capitol al acestei cărți încearcă să arate izvoarele patristice și hagiografice care cuprind această învățătură.”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, Prefață (St Herman of Alaska Brotherhood, tiraj 2009)
Despărțirea sufletului de trup
Moartea, în învățătura ortodoxă, este o despărțire, nu o încetare. Trupul este pus deoparte, iar sufletul își urmează calea. Scriptura spune faptul pe scurt: este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea vine judecata (Evr. 9:27). Ortodoxia n-a socotit niciodată trupul o coajă de aruncat, și tocmai de aceea slujba înmormântării îl petrece cu o duioșie atât de vădită, iar Crezul se încheie așteptând învierea morților, nu supraviețuirea unui sine fără trup.
Nici sufletul nu adoarme. Biserica a respins statornic ideea că cei adormiți ar fi lipsiți de conștiință până la sfârșit, iar cartea adună mărturiile vechi în această privință, între care Sfântul Ioan Casian, care a combătut tocmai această părere în veacul al V-lea, și Sfântul Avva Dorotei, care învăța că sufletul își amintește mai limpede după ieșirea din trup, nu mai puțin. Însăși istorisirea Domnului despre bogatul nemilostiv și Lazăr (Lc. 16:19-31) îi arată pe amândoi conștienți, vorbind și amintindu-și.
Așadar, cel dintâi lucru pe care Ortodoxia îl spune despre suflet după moarte nu are în el nimic înfricoșător. Omul rămâne om. Episcopul Teofan Zăvorâtul, scriind unei femei aflate pe patul de moarte, i-a spus limpede că trupul ei va muri, dar că ea va trece vie într-o altă lume, amintindu-și de sine și recunoscând tot ce o înconjoară.
Cele dintâi două zile
Cel mai cunoscut rezumat ortodox al celor ce urmează este un scurt articol intitulat Viața după moarte, scris de arhiepiscopul Ioan Maximovici cu un an înainte de adormirea sa, în 1966. Părintele Serafim l-a tipărit întreg, ca cel din urmă capitol al cărții sale, cu litere cursive, având între paragrafe texte patristice. Cuvintele acelui rezumat sunt ale arhiepiscopului Ioan și se cuvin puse pe seama lui, nu a părintelui Serafim.
Arhiepiscopul Ioan scrie că vreme de două zile sufletul are o oarecare libertate și poate cerceta locurile de pe pământ care i-au fost dragi, iar în ziua a treia trece în alte tărâmuri. În spatele acestei descrieri stă un text mult mai vechi: învățătura dată în veacul al IV-lea Sfântului Macarie Alexandrinul, care lămurește de ce îi pomenește Biserica pe cei adormiți în ziua a treia și înfățișează sufletul petrecând două zile în preajma trupului său și a locurilor cunoscute, însoțit de îngeri.
Slujba înmormântării poartă aceeași icoană, sub forma unui plânset. Sfântul Ioan Damaschin vorbește acolo despre sufletul despărțit de trup și neputincios să se facă înțeles, ridicându-și ochii către îngeri și întinzându-și mâinile către oameni, fără să afle pe nimeni. Cântarea aceasta se cântă deasupra sicriului deschis, în fața familiei. Ea este menită să îndemne la rugăciune, nu la spaimă.
Ziua a treia
În ziua a treia, potrivit acestei descrieri, sufletului i se poruncește să se înalțe și să se închine lui Dumnezeu, după chipul Învierii Domnului a treia zi. Pe drum întâmpină ceea ce Tradiția numește vămile văzduhului (în engleză, aerial toll-houses): o cercetare în care duhurile căzute scot la iveală păcatele spre care ispitiseră sufletul, în vreme ce îngerii răspund pentru el. Arhiepiscopul Ioan numește ziua a treia înfricoșătoare pentru cel adormit și spune că tocmai de aceea este nevoie atunci de rugăciune.
Această parte a învățăturii are istoria ei lungă și controversa ei proprie și cere o tratare aparte; am înfățișat-o într-un articol însoțitor. Două lucruri se cuvin spuse aici. Cel dintâi este că închipuirea vămilor, a gheretelor, a cântarelor și a plăților este închipuire, iar părintele Serafim a spus-o în cei mai limpezi termeni de care a fost în stare. Al doilea este că numerele și treptele alcătuiesc o regulă generală, nu o lege: în comentariul său din jurul textului arhiepiscopului Ioan, el observă că sfinții, nefiind legați de locurile pământești, își încep adesea urcușul îndată și că multe cazuri consemnate pur și simplu nu urmează tiparul.
Ziua a noua și ziua a patruzecea
După cercetare, potrivit aceluiași izvor din veacul al IV-lea, sufletului i se arată lăcașurile celor fericiți până în ziua a noua, iar apoi, în restul celor patruzeci de zile, locurile de chin, până când, în ziua a patruzecea, i se rânduiește un loc în care va aștepta învierea morților și Judecata de Apoi. Pomenirea din ziua a noua este pusă de scriitorii ortodocși și în legătură cu cele nouă cete îngerești.
Arhiepiscopul Ioan este cu luare-aminte la ceea ce se lămurește aici și la ceea ce rămâne deschis. Unele suflete, scrie el, se află într-o stare de pregustare a bucuriei, iar altele în frica chinurilor ce vor să vină, dar măsura deplină a uneia ca și a celeilalte așteaptă Judecata de Apoi, iar până atunci starea sufletelor se mai poate schimba, mai ales prin aducerea Sfintei Liturghii și prin rugăciune. Cea mai întinsă tratare a acestui lucru din carte nu-i aparține nici ea părintelui Serafim: este o anexă care înfățișează învățătura Sfântului Marcu al Efesului, cel care a susținut-o împotriva latinilor la Conciliul de la Florența, în veacul al XV-lea.
De ce ține Biserica aceste zile
Întrebați o familie ortodoxă din Singapore ce face în a patruzecea zi după o moarte și răspunsul va fi simplu: se roagă și au rugat preotul să slujească. Cele trei zile, cele nouă zile, cele patruzeci de zile și apoi anul sunt osatura unei rânduieli, nu un orar dat publicității de dragul curiozității. Ele sunt acolo pentru ca durerea să aibă unde să se ducă și pentru ca dragostea să aibă ce face.
Aici se deosebește cel mai vădit descrierea ortodoxă de ceea ce cred mulți alți creștini, și este mai bine să o spunem pe față decât să o estompăm. Foarte mulți creștini sinceri cred că nu se mai poate face nimic pentru cei morți și că rugăciunea pentru ei fie își ia o îndrăzneală nepotrivită față de Dumnezeu, fie lasă să se înțeleagă o a doua șansă. Ortodoxia s-a rugat pentru morții ei încă de la început, înțelege aceste rugăciuni ca pe un act de dragoste înlăuntrul unui singur Trup pe care moartea nu l-a despărțit și nu pretinde că le cunoaște lucrarea în vreun caz anume.
Ce se roagă de fapt Biserica
Merită citite textele înseși, nu rezumatele lor, fiindcă rugăciunile sunt vădit mai smerite decât descrierile. Ele cer; nu hotărăsc. Slujbele Bisericii pentru cei adormiți sunt publice, tipărite și la îndemâna oricui vrea să vadă ce se rostește deasupra unui sicriu ortodox.
- Canonul la ieșirea sufletului, citit de preot la căpătâiul celui ce se sfârșește, în care Maica Domnului este rugată pentru o trecere neîmpiedicată de stăpânitorul văzduhului.
- Slujba înmormântării însăși, alcătuită în bună parte din stihirile Sfântului Ioan Damaschin despre scurtimea vieții și despre mila lui Dumnezeu.
- Panihida, slujba scurtă de pomenire făcută în ziua a treia, a noua și a patruzecea, la an și în sâmbetele morților de peste an; în practica românească, parastasul.
- Pomenirea numelor la Sfânta Liturghie, pe care scriitorii ortodocși o socotesc cea mai puternică dintre toate rugăciunile pentru cei adormiți.
- Cererea care se repetă în toate aceste slujbe: odihnă celor adormiți, iertarea a toată greșeala și un loc luminat, un loc cu verdeață, un loc de odihnă.
Un tipar, nu o hartă
Orice tratare ortodoxă serioasă a acestei materii spune, la un moment dat, că ni s-a descoperit mai puțin decât am vrea. Când Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din afara Rusiei a cercetat, în 1980, o dispută privitoare la aceste chestiuni, hotărârea sa începea prin a observa că nu I-a plăcut lui Dumnezeu să descopere mult mai mult decât atât: că fericirea unui suflet atârnă de cât de cu adevărat creștinească a fost viața lui, iar suferința lui, de măsura păcatului. A adăuga la acestea presupuneri, spuneau episcopii, nu este de folos pentru mântuire.
Părintele Serafim a scris în același duh despre propria lucrare. În prefața la Sufletul după moarte deosebea învățătura Bisericii, care poate fi rostită, de tâlcuirile sale asupra unor mărturii moderne anume, pe care le dădea cu titlu provizoriu.
„Cu privire la aceste tâlcuiri există, firește, loc pentru o legitimă deosebire de păreri între creștinii ortodocși.”
Părintele Serafim Rose, Sufletul după moarte, Prefață (St Herman of Alaska Brotherhood, tiraj 2009)
Dacă ați venit la acestea dintr-o altă tradiție
Cititorii veniți din medii evanghelice și nedenominaționale găsesc adesea această materie ciudată în două direcții deodată. Este mai concretă decât se așteptau în privința celor prin care trece sufletul și mai puțin sigură decât se așteptau în privința celor care ajung undeva anume. Amândouă impresiile sunt adevărate. Ortodoxia a păstrat o descriere amănunțită, moștenită, și a păstrat totodată un refuz hotărât de a da verdicte asupra persoanelor, iar cele două deprinderi nu i se par câtuși de puțin potrivnice una alteia.
Mama și tatăl părintelui Serafim au fost protestanți, iar sfatul lui pentru cei convertiți era să rămână în pace cu familiile lor, nu să caute a le da replici. Dacă vreți să puneți ceva din toate acestea la încercare, calea cinstită nu este să vă certați despre cele patruzeci de zile, ci să veniți și să stați la o panihidă, ascultând ce se cere de fapt. Ușa bisericii din Kovan este deschisă și nimeni nu vă va cere să fiți de acord cu ceva înainte de a intra.