De ce pun oamenii această întrebare
Întrebarea vine de obicei cu un tăiș, dintr-o parte sau din cealaltă. Cineva vrea să arate că Biblia este produsul unui comitet și poate fi, așadar, pusă deoparte. Altcineva vrea să arate că Biserica a făcut Biblia și, prin urmare, stă mai presus de ea. Documentele nu sprijină prea bine niciuna dintre aceste ambiții, ceea ce este un bun motiv să povestim lucrurile cu grijă și să lăsăm datele să lucreze.
Ceea ce urmează este un rezumat al celor ce se pot arăta cu adevărat, cu izvoarele date la sfârșit, astfel încât orice cititor să le poată verifica. Acolo unde mărturia este subțire sau cu adevărat disputată, articolul de față o spune, în loc să netezească lucrurile.
Întâi a fost citirea, nu o listă
În cea mai mare parte a veacului al II-lea nu era nicio listă și nici nu se simțea nevoia uneia. Obștile citeau epistolele care le fuseseră trimise și Evangheliile pe care le primiseră, și le citeau la Euharistie. O carte lucra ca Scriptură în practică mult înainte ca cineva să se certe dacă este Scriptură în principiu. Sfântul Iustin Martirul, scriind pe la mijlocul veacului al II-lea, povestește cum amintirile apostolilor se citeau duminica, alături de scrierile profeților.
Apăsarea de a spune lucrurile pe față a venit din două direcții deodată. Marcion, prin anii 140, a dat la iveală o culegere sever scurtată, alcătuită dintr-o singură Evanghelie prelucrată și din zece epistole ale lui Pavel. Între timp, alte grupări puneau în circulație scrieri noi sub nume apostolice. Odată ce se ofereau deopotrivă o scădere și un adaos, bisericile au trebuit să spună cu glas tare ceea ce făcuseră în tăcere până atunci.
Fragmentul Muratori, o listă latină deteriorată, descoperită în veacul al XVIII-lea, este datată de obicei la sfârșitul veacului al II-lea, deși o minoritate de cercetători o așază considerabil mai târziu. În oricare dintre datări, ea arată o comunitate cu un Nou Testament aproape complet, cu un miez ferm și cu câteva nesiguranțe la margini.
Eusebiu face inventarul, pe la 325
Cea mai limpede instantanee timpurie se află în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, cartea a treia, capitolul douăzeci și cinci. El împarte cărțile în grupe. Primite: cele patru Evanghelii, Faptele, epistolele lui Pavel, întâia epistolă a lui Ioan, întâia a lui Petru și, în expresia lui prudentă, „dacă într-adevăr așa se cuvine”, Apocalipsa lui Ioan. Disputate, dar recunoscute de mulți: Iacov, Iuda, a doua a lui Petru și a doua și a treia a lui Ioan.
Lepădate, în a treia grupă a lui, sunt Faptele lui Pavel, Păstorul lui Herma, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, Învățătura Apostolilor și, iarăși, Apocalipsa lui Ioan, pe care unii o leapădă, iar alții o pun între cărțile primite. Apocalipsa apare de două ori fiindcă Eusebiu consemnează o neînțelegere vie, nu o dezleagă. Așa arăta situația la trei veacuri după Înviere: un miez așezat, o margine disputată și niciun sinod pe această temă.
Atanasie, Paștile anului 367
Episcopii Alexandriei trimiteau în fiecare an o scrisoare pascală, care vestea data Paștilor și adăuga povățuire pastorală. A treizeci și noua dintre acestea, trimisă de Sfântul Atanasie cel Mare în 367, cuprinde cea mai veche listă păstrată cu exact cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament așa cum stau ele astăzi, cu Apocalipsa între ele. El le numește izvoare ale mântuirii și spune că nimeni nu se cuvine să adauge la ele sau să scoată ceva din ele.
Scrisoarea este mai interesantă decât faima ei. Atanasie adaugă o a doua categorie: cărți „necuprinse, ce-i drept, în canon, dar rânduite de Părinți spre citire” de către cei ce se alătură de curând Bisericii. El înșiră Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, Estera, Iudita, Tobit, Învățătura Apostolilor și Păstorul. Estera stă în lista a doua, nu în cea dintâi.
O descriere ordonată, în care anul 367 rezolvă totul, nu supraviețuiește unei citiri adevărate a scrisorii. Ceea ce dă Atanasie este hotărârea cu autoritate a unui episcop pentru propria sa eparhie uriașă, într-o formă care s-a dovedit mai apoi convingătoare și aiurea. Este mult, și nu este același lucru cu un decret universal.
Sinoadele locale
Sinoadele au întărit apoi, ținut cu ținut, ceea ce era deja în uz. Sinoadele africane de la Hipona, în 393, și de la Cartagina, în 397, au dat o listă; textul cel mai ușor de consultat astăzi s-a păstrat în colecția canonică a Sinodului de la Cartagina din 419, al cărui canon pe această temă numește Tobit, Iudita, Estera, două cărți ale Macabeilor, cele cinci cărți ale lui Solomon și Apocalipsa lui Ioan și se încheie spunând că acestea sunt cele primite de la părinți spre a fi citite în biserică.
Sinodul de la Laodiceea, în Frigia, din veacul al IV-lea, a dat în al șaizecilea canon al său o listă cu douăzeci și șase de cărți ale Noului Testament, lăsând Apocalipsa afară. Ediția englezească obișnuită a canoanelor poartă o notă a editorului potrivit căreia autenticitatea acestui canon anume este îndoielnică. Amândouă aceste fapte își au locul într-o relatare cinstită, iar lăsarea afară a vreunuia dintre ele ar fi un fel de a face ordine.
În 692, Sinodul Trulan, întrunit la Constantinopol, a întărit un lung șir de canoane mai vechi, între care și pe cele de la Laodiceea și de la Cartagina, împreună cu epistolele canonice ale Sfântului Atanasie, ale Sfântului Grigorie Teologul și ale lui Amfilohie de Iconium. Acele liste nu se potrivesc între ele în toate privințele. Sinodul le-a ratificat totuși laolaltă, ceea ce spune ceva despre felul în care a purtat Biserica această chestiune.
Apocalipsa și cărțile mult timp disputate
Apocalipsa a luat cel mai mult timp. A fost pusă la îndoială în bună parte a Răsăritului de limbă greacă vreme de veacuri, în parte fiindcă grupări care se sprijineau pe ea trăseseră încheieri ciudate din închipuirile ei. Pesitta siriacă, Biblia obișnuită a bisericilor siriene de la începutul veacului al V-lea, cuprinde douăzeci și două de cărți ale Noului Testament: lasă afară a doua a lui Petru, a doua și a treia a lui Ioan, Iuda și Apocalipsa. Aceasta nu era răzvrătire. Acelea erau pur și simplu cărțile pe care le primise acea comunitate.
Nici astăzi Apocalipsa nu are, singura dintre cărțile Noului Testament, vreun loc rânduit în rândul citirilor liturgice bizantine. Este pe deplin canonică în Biserica Ortodoxă și nu se citește la slujbele publice. Această alăturare pare ciudată dacă ne închipuim canonul ca pe o listă votată într-o singură ședință și pare cu totul obișnuită dacă socotim că el a crescut din ceea ce se citea de fapt.
Epistolele disputate – Iacov, Iuda, a doua a lui Petru și cele scurte ale lui Ioan – au fost discutate vreme de vreo trei sute de ani, până când discuția a încetat pe tăcute. Epistola către Evrei a fost pusă la îndoială multă vreme în Apus, din pricina paternității ei. Niciuna dintre aceste cărți nu a fost disputată fiindcă cuiva nu i-ar fi plăcut ce învață; nesiguranțele priveau originea și circulația lor.
Mai mult decât un singur Vechi Testament
Vechiul Testament este locul unde deosebirile adevărate stăruie până astăzi. Biserica de limbă greacă a folosit Septuaginta, care cuprinde Tobit, Iudita, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Sirah, Baruh, cărțile Macabeilor și forme mai lungi ale Daniel și Estera. Fericitul Ieronim, tălmăcind în latină pe la anul 400, a preferat numărătoarea ebraică mai scurtă și a descris cărțile adăugate ca fiind de folos pentru zidirea sufletească, nu pentru întemeierea învățăturii, urmând totuși să le tălmăcească.
Bibliile Reformei au urmat instinctul lui Ieronim și au tipărit cărțile disputate aparte, ca Apocrife; cele mai multe ediții protestante de mai târziu le-au scos cu totul. Conciliul de la Trento a definit lista mai lungă pentru romano-catolici, în 1546. Biserica Ortodoxă n-a făcut nici una, nici alta. Ea a tipărit și a citit mai departe acele cărți, numindu-le anaghinoscomena, adică cele care se citesc, și n-a socotit niciodată că numărătoarea lor exactă ar cere o definire de acest fel.
Feluritele deosebiri merg și mai departe. Biserica Ortodoxă Etiopiană Tewahedo primește un canon mai larg, care cuprinde Cartea lui Enoh și Cartea Jubileelor. Nimeni din această istorie nu este nepăsător. Fiecare comunitate predă ceea ce a primit cu adevărat, iar deosebirile stau aproape în întregime la margini, nu în miez.
De ce „Biserica a hotărât” este o simplificare
Este prescurtarea ortodoxă obișnuită și nu este tocmai potrivită. Nimeni în veacul al IV-lea nu-și închipuia că un sinod ar putea face apostolică o carte. Episcopii și sinoadele făceau ceva mai modest și destul de mai interesant: consemnau și apoi ratificau ceea ce bisericile se descoperiseră neputincioase să înceteze a citi.
Recunoaștere este cuvântul mai potrivit. O obște a descoperit de-a lungul generațiilor că anumite cărți o hrănesc, se potrivesc cu credința pe care o primise și poartă sunetul apostolilor. Acolo unde această experiență a fost la fel pretutindeni, învoirea a venit repede. Acolo unde a fost pestriță, ca la Apocalipsa în Răsărit și la Epistola către Evrei în Apus, învoirea a cerut veacuri. Forma acestui proces nu este legislativă. Este mai aproape de felul încet în care o casă învață care cărți nu pleacă niciodată de pe masă.
Părintele Serafim Rose, convertit american care și-a petrecut viața retipărind izvoare ortodoxe uitate, socotea că întoarcerea și privirea la ceea ce se afla de fapt acolo era lucrarea centrală a vremii sale. Scriind despre Sfântul Paisie Velicicovski, monahul din veacul al XVIII-lea ai cărui ucenici au dat renașterea de la Optina, el așeza însemnătatea lui tocmai acolo.
„a întors din nou luarea-aminte a creștinilor ortodocși către izvoarele Sfintei Ortodoxii”
Părintele Serafim Rose, Introducere la Blessed Paisius Velichkovsky: The Man Behind the Philokalia (Fericitul Paisie Velicicovski: omul din spatele Filocaliei) (St. Herman of Alaska Brotherhood, 1994 [1976])
Ce urmează de aici și ce nu urmează
Încheierea pe care o trag creștinii ortodocși este mărginită, dar adevărată. Dacă Scripturile au ajuns la noi prin citirea, prin slujba și prin deosebirea duhurilor ale unei comunități concrete, vreme de câteva veacuri, atunci acea comunitate nu este un accesoriu facultativ al Bibliei. Aceeași tradiție care a purtat cărțile a purtat și un fel de a le citi: Crezul, Sfânta Liturghie, tâlcuirile Părinților.
Ceea ce nu urmează este că Biserica ar sta deasupra Scripturii, că ar putea să o îndrepte sau că ar ține o rezervă de știri ascunse din text. Ortodoxia nu pretinde nimic din toate acestea, iar scriitorii ortodocși care întind mâna după o afirmație mai tare întind prea mult. Legătura seamănă mai degrabă cu aceea a unui martor decât cu aceea a unui autor. Nimic din mărturia veacului al IV-lea nu va purta mai multă greutate decât atât.
Merită spus, de asemenea, că disputele de la marginea canonului n-au fost niciodată cele care poartă greutatea. Fiecare comunitate pomenită în acest articol a citit aceleași patru Evanghelii și același Pavel. Luther, care a pus Epistola către Evrei, Iacov, Iuda și Apocalipsa la sfârșitul Noului Testament său și a scris cu dispreț despre Iacov în prefața sa din 1522, a tipărit toate cele patru cărți. Canonul s-a dovedit cu mult mai trainic decât disputele despre el.
Dacă această istorie vă face să vreți să priviți la felul în care Biserica Ortodoxă citește cartea pe care a primit-o, nu la ceea ce spune ea despre sine, acesta ar fi pasul următor cel bun. Părintele Serafim, vorbind unui auditoriu american în 1980 despre motivul pentru care protestanții deveneau ortodocși, a pus povara dovezii acolo unde parohia noastră socotește că îi este locul.
„Dacă avem creștinismul cel adevărat, se cuvine să fie ceva în mijlocul nostru pe care cel ce iubește cu sinceritate adevărul să îl vadă și să îl dorească.”
Părintele Serafim Rose, conferința „Ortodoxia în S.U.A.”, The Orthodox Word nr. 94 (1980), în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (St. Herman Press, 2003), cap. 86