Un băiat din San Diego
Eugene Dennis Rose s-a născut în San Diego la 13 august 1934. Mama lui, Esther, venea dintr-o familie norvegiană și era protestantă; tatăl lui, Frank, de obârșie olandeză și franceză, crescuse romano-catolic și se făcuse protestant de dragul soției. Frank a ținut o vreme o bombonerie, apoi a lucrat pentru General Motors și și-a încheiat viața de muncă ca îngrijitor la un stadion. Era o gospodărie americană obișnuită, iar credința din ea era o credință protestantă obișnuită.
Băiatul nu era obișnuit. A ieșit de la liceul din San Diego în 1952 ca șef de promoție, iar cei din jurul lui presupuneau că va merge la științe sau la matematică. Ce voia el de fapt, pe vremea când a ajuns la Pomona College, în sudul Californiei, era ceva ce i-ar fi fost greu să explice unui consilier de carieră: nu o profesie, ci un răspuns. Voia să știe ce este cu adevărat acolo.
Anii pe care nu voia să îi descrie
La Pomona a lăsat deoparte religia copilăriei sale. I se păruse subțire și s-a apucat să caute realitatea în filosofia apuseană. Căutarea s-a lărgit în viața boemă a Californiei anilor ’50. L-a citit pe Nietzsche până când propozițiile căpătau un fel de electricitate, și a făcut anume experimente de destrămare a judecății obișnuite, pornind de la ideea că logica este zidul, iar nelogicul, ușa prin el.
Nimic nu a mers. Ieromonahul Damaschin, care i-a îngrijit scrierile de tinerețe și i-a scris mai târziu biografia, consemnează că, atunci când Eugene a fost întrebat peste ani să descrie acea vreme, spunea doar că fusese în iad. Bea. Striga la Dumnezeul pe care îl declarase public mort. Merită spus limpede, fiindcă uneori cărțile lui de mai târziu sunt citite ca lucrarea unui om care nu se îndoise niciodată de nimic. Se îndoise de toate, iar lucrul acesta mai-mai să îl termine.
Filosofia chineză și unde l-a lăsat
A absolvit Pomona în 1956, cu o diplomă în limbi orientale, după ce învățase chineza, și cea veche, și cea modernă, ca să îi poată citi pe înțelepți fără traducător la mijloc. La San Francisco s-a înscris la Academia de Studii Asiatice, al cărei decan era Alan Watts, pe atunci cel mai citit tâlcuitor al zenului în limba engleză. Dascălul care a contat, însă, a fost un om mai tăcut: Gi-ming Shien, un filosof chinez pe care Eugene îl socotea un reprezentant adevărat al tradiției și cu care a lucrat la o tălmăcire a cărții Tao Te Ching din caracterele vechi.
De la Gi-ming Shien și de la scriitorul francez René Guénon a luat un principiu care avea să îi hotărască în cele din urmă viața: că omul trebuie să se țină de forma tradițională, ortodoxă, a unei religii, în loc să își alcătuiască una particulară din bucățile care îi plac. Și-a luat masteratul la Berkeley, în 1961. Iar înțelepciunea filosofilor precreștini, oricât de adâncă i se părea, l-a lăsat nemulțumit — și fără să poată spune de ce.
O biserică rusească din San Francisco
S-a dus la o slujbă ortodoxă așa cum se duce oriunde un cercetător: ca să privească încă o tradiție. Descriind lucrul acesta mulți ani mai târziu, într-un pasaj tipărit la sfârșitul cărții «Sufletul după moarte», spunea că în biserica aceea rusească i s-a întâmplat ceva ce nu i se întâmplase în niciun templu budist sau oriental — ceva din inima lui i-a spus că aceasta este casa și că s-a sfârșit căutarea. Nu înțelegea slujba. Era într-o limbă pe care nu o știa. A tot mers înapoi.
Ce a ajuns la el încet, în luni de stat în fundul bisericii și de deprindere a rânduielilor, a fost un gând pentru care toată educația lui nu îl pregătise: că adevărul s-ar putea să nu fie deloc un lucru abstract căutat de minte, ci ceva personal, chiar o Persoană, căutată și iubită cu inima. Așa, a scris el, L-a întâlnit pe Hristos. A fost primit în Biserica Ortodoxă la 25 februarie 1962, în Duminica Fiului Risipitor, în catedrala rusească a Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți” din San Francisco. Avea douăzeci și șapte de ani.
Arhiepiscopul Ioan
Arhiepiscopul de San Francisco în acei ani era Ioan Maximovici, un ierarh mic de statură și încovoiat, care venise pe drumul Shanghaiului și al Filipinelor, dormea așezat, umbla desculț și era socotit încă din viață făcător de minuni. Biserica l-a canonizat în 1994 ca Sfântul Ioan de Shanghai și San Francisco. Eugene i-a devenit ucenic. Când arhiepiscopul Ioan a început în oraș un curs de lecții teologice, Eugene a venit la toate și l-a încheiat ca cel dintâi din grupă, deși prelegerile se țineau în rusește, iar el era singurul american convertit din sală.
Mult din ce este mai bun în scrisul de mai târziu al părintelui Serafim a venit de la omul acesta, nu din vreo carte. Ținând o conferință studenților de la Santa Cruz, douăzeci de ani mai târziu, a fost întrebat ce anume din arhiepiscopul Ioan îi atrăgea pe oameni la el și a spus că răspunsul este mereu același: iubea și se dădea pe sine pentru alții, și de aceea i se arătau lucrurile.
Descoperirea lui Dumnezeu este dată unui lucru numit inimă iubitoare.
părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului (God's Revelation to the Human Heart), §2 «Descoperirea» (St. Herman of Alaska Brotherhood, ediția a doua, 2014)
O librărie și o presă tipografică
În 1963, împreună cu un tânăr rus pe nume Gleb Podmoșenski și cu binecuvântarea arhiepiscopului Ioan, Eugene a întemeiat o frăție cu numele Sfântului Gherman de Alaska, monahul care venise de la Valaam pe insula Kodiak în 1794 și care este socotit cel dintâi sfânt canonizat în America. În anul următor, cei doi au deschis o librărie ortodoxă în San Francisco. În ianuarie 1965 au scos cel dintâi număr al unei mici reviste bilunare, The Orthodox Word, culegând-o și tipărind-o ei înșiși la o presă tipografică simplă.
Revista aceea este cheia omului. Nu a fost niciodată teolog de profesie și nu a avut niciun post universitar după Berkeley. Era, în cel mai literal înțeles, un editor: un om care tălmăcea vieți de sfinți din rusește, culegea literele, citea corecturile și trimitea prin poștă rezultatul câtorva sute de abonați. Aproape tot ce a scris a apărut mai întâi acolo, în foileton, scris pentru cititori dintre care pe mulți îi știa pe nume.
Pădurea de la Platina
Arhiepiscopul Ioan a murit în 1966. Cei doi frați, care aveau binecuvântarea lui pentru acest plan, au început să caute pământ în sălbăticia din nordul Californiei, iar în 1969 s-au mutat pe o coastă de munte retrasă, lângă orășelul Platina, ducându-și cu ei și utilajul de tipar. La 27 octombrie 1970, amândoi au fost tunși în monahism. Lui Eugene i s-a dat numele Serafim, după nevoitorul rus Sfântul Serafim de Sarov; Gleb a primit numele Sfântului Gherman.
Hirotonia a urmat în 1977 — diacon în ianuarie, preot în aprilie, prin mâinile episcopului Nectarie de Seattle, ucenic al stareților de la Optina. De atunci a fost ieromonah, adică monah care este și preot. Ultimii lui ani nu au fost singurătatea pentru care urcase pe munte: scrisorile veneau cu sacul, iar oamenii veneau și ei, și le răspundea. O boală scurtă și năprasnică l-a luat la 2 septembrie 1982. Avea patruzeci și opt de ani.
De ce l-ar socoti vrednic de citit un cititor protestant
Sunt scriitori ortodocși care li se adresează cititorilor protestanți de la o înălțime considerabilă, ca și cum ar striga de pe un zid. Părintele Serafim nu este dintre ei, iar pricina este biografică. Stătuse el însuși acolo unde stă un asemenea cititor. Fusese crescut într-o casă protestantă și o părăsise, nu din nepăsare, ci din cerința a ceva mai real decât credea că găsise acolo. Știa dinăuntru cât costă să vrei adevărul destul de mult încât să pleci din credința care ți-a fost dată.
Familia lui nu l-a urmat niciodată. Mama lui a rămas protestantă până la sfârșit, iar sfatul lui către convertiți în această privință mergea în direcția opusă față de ce se așteaptă lumea de la el. Scriind la 27 noiembrie 1980 unei catehumene tulburate de poreclele pe care le întâlnise în cărțile ortodoxe, i-a spus că nu există niciun motiv pentru care să nu își poată numi creștini rudele protestante și romano-catolice și să nu fie în bune relații cu ele, recunoscând că au măcar credința în Hristos în comun, și că se cade să „trăim în pace mai ales cu propriile noastre familii”.
Unui alt corespondent, un catehumen care se pregătea de botez în mai 1979, i-a scris o singură propoziție care se potrivește ciudat cu faima lui de asprime. Este lucrul cel mai simplu pe care l-a spus vreodată despre motivul pentru care omul ar trebui să se facă ortodox și este, probabil, cea mai dreaptă probă de aplicat oricărui convertit — sau, de altfel, și lui.
Vii la Ortodoxie ca să Îl primești pe Hristos, iar aceasta nu ar trebui să o uiți niciodată.
părintele Serafim Rose, scrisoare din 3 mai 1979, citată în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
O lămurire despre cum trebuie numit
O chestiune practică, fiindcă cititorul dă de ea cam la zece secunde după ce îi caută numele. Părintele Serafim este cinstit pe scară largă și se întâlnește adesea scris despre el ca despre „Sfântul Serafim de Platina”. Titlul acesta o ia înaintea Bisericii. A fost canonizat local în eparhia georgiană de Ahalkalaki, în februarie 2023, dar o proslăvire locală nu leagă Biserica întreagă, iar în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei — jurisdicția în care a viețuit și a slujit — chestiunea rămâne deschisă.
Lucrurile se mișcă. În decembrie 2025, Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din afara Rusiei a înființat o comisie, în frunte cu episcopul Iacob de Sonora, care să cerceteze viața, moștenirea și cinstirea lui. În mai 2026 s-a relatat că Sinodul ar fi încuviințat deschiderea procedurii de canonizare, deși relatarea aceea trebuie socotită provizorie. La data la care se scrie pagina de față, în septembrie 2026, chestiunea nu s-a încheiat.
Din această pricină, parohia noastră scrie „părintele Serafim Rose” sau „ieromonahul Serafim (Rose)”, așa cum era numit în viață și cum îl numesc încă documentele Bisericii. Se cuvine adăugat că numele lui monahal i-a fost dat după Sfântul Serafim de Sarov, nevoitorul rus din veacul al XIX-lea, care este canonizat; cei doi nu trebuie confundați, iar cinstirea care i se cuvine Sfântului Serafim de Sarov nu se mută de la sine asupra părintelui Serafim Rose. Procesul a atras și critici publice din partea unor scriitori ortodocși, care se tem că numele lui este legat de cauze pe care el nu le-a îmbrățișat. Cititorii care vor poziția de astăzi ar trebui să o verifice la Sinod, nu să se bizuie pe vreo pagină de internet, inclusiv pe aceasta, care poate să fi fost scrisă înainte de următoarea hotărâre.
Orice s-ar hotărî, cărțile vor rămâne ceea ce au fost dintotdeauna: lucrarea unui om care a căutat foarte tare adevărul, prin locuri în care cei mai mulți oameni nu caută niciodată, și care a crezut la sfârșit că adevărul l-a găsit pe el.