Cum arată această rânduială
Cine trece pe la o parohie ortodoxă într-o sâmbătă dimineața va observa adesea o măsuță pusă într-o parte: o lumânare, o tavă cu grâu fiert și îndulcit cu miere și o hârtiuță împăturită, cu nume scrise pe ea. Slujba care urmează este scurtă, poate cincisprezece minute. Se numește panihidă – parastasul din practica românească – și se cântă pentru oameni care au murit, unii săptămâna trecută, alții acum patruzeci de ani.
Numele se dau în tăcere și înainte de Sfânta Liturghie. La pregătirea pâinii, preotul scoate câte o părticică pentru fiecare nume, al viilor și al celor adormiți, iar aceste părticele sunt puse mai apoi în potir, cu rugăciunea ca păcatele lor să fie spălate cu Sângele lui Hristos. Într-o parohie ca a noastră, din Singapore, hârtiuțele poartă nume din vreo duzină de țări și din mai multe limbi. Nimic din rânduială nu întreabă dacă omul era însemnat.
Ziua a treia, ziua a noua, ziua a patruzecea
Pomenirea ortodoxă urmează un ritm care le pare celor mai mulți nou-veniți ciudat de precis. Cei adormiți sunt pomeniți îndeosebi în a treia zi după moarte, în a noua și în a patruzecea, iar apoi la fiecare an. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, în cuvântul său „Viața după moarte”, învață că în ziua a patruzecea i se rânduiește sufletului locul până la învierea morților și că până atunci schimbările stării lui rămân cu putință.
Aceste numere poartă înțeles, nu mecanism. Ziua a treia este citită în lumina Învierii a treia zi. Ziua a noua este pusă în legătură cu cele nouă cete îngerești. Cele patruzeci aduc aminte de cele patruzeci de zile ale postului lui Hristos și de cele patruzeci de zile dinaintea Înălțării Sale. Cele mai multe parohii vor rândui ca un adormit de curând să fie pomenit zilnic la Liturghie vreme de patruzeci de zile. Familiile găsesc adesea în această rânduială o milostivire, fiindcă durerii i se dă unde să se ducă și ce să facă.
Radonița și sâmbetele morților
După Paști, Biserica așteaptă o săptămână și jumătate și apoi duce Învierea la cimitir. Radonița cade marțea din a doua săptămână după Paști, în ceea ce se numește Săptămâna Tomii; sărbătoarea care îi răspunde în tradiția românească este Paștele Blajinilor. În acea zi, creștinii ortodocși merg la mormintele alor lor și îi întâmpină pe cei adormiți cu cântările pascale. Numele vine de la un cuvânt slavon care înseamnă bucurie. Lăsarea de mâncare și de băutură pe morminte ține de obiceiul local mai vechi, nu de cugetul Bisericii.
Alături de Radonița stau sâmbetele morților, cărora la noi li se spune Moșii, în care nu familiile în parte, ci întreaga Biserică îi pomenește pe toți cei adormiți. În practica rusă, ele cuprind sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne, sâmbetele a doua, a treia și a patra din Postul Mare, sâmbăta dinaintea Cincizecimii și sâmbăta dinaintea praznicului de toamnă al Sfântului Dimitrie al Tesalonicului. Sâmbăta, îndeobște, este ziua ținută pentru cei adormiți, și de aceea slujbele de pomenire cad de obicei atunci.
Mersul pascal la morminte nu este o născocire slavă. Propovăduind în cuvântul său despre cimitir și despre cruce, Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă de ce creștinii cetății sale își lăsau bisericile în săptămâna de după Paști și se adunau în afara zidurilor, printre morminte, și răspunde că era fiindcă Hristos Se pogorâse la cei morți și fiindcă locul de îngropare se numește pe drept cuvânt loc de adormire.
Cea mai veche mărturie
Obiceiul este mai vechi decât orice argument adus pentru el. Epitafuri din veacul al II-lea îl roagă pe cititor să se roage pentru cel îngropat. Inscripția lui Avercie de Hierapolis, care a murit pe la anul 167, cere ca oricine o înțelege să se roage pentru el. În catacombele Romei, aceeași cerere apare zgâriată în câteva cuvinte: pace, răcorire, un nume, uneori o dată.
Textele liturgice urmează îndată. Sfântul Chiril al Ierusalimului, povățuindu-i pe cei nou-botezați în Catehezele mistagogice din veacul al IV-lea, descrie rugăciunea euharistică în care Biserica îi pomenește pe cei adormiți și arată că aducerea le este cu adevărat de folos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune cam același lucru în omilia a treia la Filipeni: pomenirea celor adormiți la înfricoșătoarele Taine a fost rânduită de Apostoli și nu este un gest gol. Orice rugăciune euharistică veche, de Răsărit și de Apus, cuprinde o asemenea pomenire.
Cartea a doua a Macabeilor și o deosebire reală privitoare la canon
Textul cel mai des citat în această privință este II Mac. 12:44-45. După o bătălie, Iuda Macabeul strânge o sumă și o trimite la Ierusalim ca jertfă pentru păcat, în folosul unor ostași care muriseră purtând amulete oprite, iar scriitorul laudă fapta ca sfântă și evlavioasă, făcută cu gândul la înviere. Este cea mai limpede mărturie iudaică precreștină despre rugăciunea pentru cei morți care s-a păstrat până la noi.
Aici se cuvine spusă o deosebire adevărată, nu netezită. Biserica Ortodoxă primește Cartea a doua a Macabeilor ca Scriptură, urmând Septuaginta grecească din care citau de obicei Apostolii, și o citește între cărțile Legii vechi; unii scriitori ortodocși dau acestor cărți un nume aparte, anaghinoscomena, adică „cărți care se citesc”, fără a le scoate din Biblie. Romano-catolicii le numesc deuterocanonice. Bisericile Reformei au urmat canonul ebraic mai scurt și le-au tipărit într-o secțiune aparte, intitulată Apocrife, cum a făcut Biblia King James din 1611, iar documente confesionale de mai târziu au spus limpede că ele nu fac parte din canonul Scripturii.
Aceasta este o deosebire în lista primită a cărților, nu o greșeală a cuiva de care să ne folosim. Merită spus, de asemenea, că rânduiala ortodoxă nu stă și nu cade cu acest singur loc. Biserica se ruga pentru morții ei încă înainte de a fi avut liste rânduite de cărți și ar fi făcut-o mai departe chiar dacă a doua carte a Macabeilor nu s-ar fi scris niciodată. Liturghia a venit întâi. Locurile de dovadă au fost adunate pe urmă, așa cum se adună de obicei locurile de dovadă.
De ce mulți creștini protestanți nu se roagă pentru cei morți
Creștinii evanghelici și reformați care nu primesc această rânduială nu sunt nepăsători, iar cei mai mulți dintre ei nu se gândesc câtuși de puțin la Macabei. Convingerea lor privește pe Hristos. Dacă moartea Lui a hotărât odată pentru totdeauna starea credinciosului înaintea lui Dumnezeu, atunci rugăciunea pentru un creștin care a murit poate părea o cerere pentru ceva deja dat pe deplin sau, mai rău, o aluzie că lucrarea de pe Cruce ar fi fost neîmplinită. Acesta este un temei serios și este ținut de oameni serioși.
Alte trei temeiuri merită același respect. Este canonul, despre care am vorbit. Este greutatea cuvintelor din Evr. 9:27, că rânduit este oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, pe care mulți le citesc ca închizând dosarul în clipa morții. Și este istoria: negoțul cu indulgențe de la sfârșitul Evului Mediu s-a prins tocmai de rugăciunea pentru cei morți, iar scârba reformatorilor față de acel abuz a fost morală înainte de a fi doctrinară. Oricine a citit izvoarele veacului al XVI-lea o va înțelege.
Mai merită observat ceva, fără a face din asta un argument. Mulți creștini care n-ar cere niciodată o slujbă de pomenire tot le vorbesc morților lor la marginea gropii și tot spun „Dumnezeu s-o odihnească”, fără să înțeleagă prin aceasta o învățătură. Ortodocșii ar spune că instinctul este sănătos și mai vechi decât împotrivirea față de el. Dar împotrivirea este reală, iar ei i se răspunde mai bine cu o lămurire decât cu o mustrare.
„În lumea protestantă avem multe pilde de oameni cu inima blândă, care, din dragoste pentru Hristos, sunt buni cu ceilalți.”
Părintele Serafim Rose, conferință despre simplitate, 1979, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (St. Herman Press, 2003), cap. 87
Ce înțeleg creștinii ortodocși prin aceste rugăciuni
Ortodoxia nu învață că rugăciunile ar lucra asupra lui Dumnezeu ca o pârghie, nici că o cantitate de suferință ar fi plătită de cei vii în locul celor morți. Când Sfântul Marcu al Efesului a înfățișat poziția ortodoxă la Conciliul de la Florența, în 1438 și 1439, a adeverit că cei adormiți sunt ajutați prin rugăciuni, prin Sfânta Euharistie și prin faptele milei și a tăgăduit că ar exista un al treilea loc între rai și iad, un foc curățitor în acest răstimp sau o datorie de pedeapsă rămasă după ce păcatul a fost iertat.
În spatele acestei rânduieli stă o învățătură despre Biserică, nu o teorie despre viața de dincolo. Biserica este un singur trup, iar moartea nu șterge un mădular de pe listă. De aceea creștinii ortodocși îi roagă pe sfinți să se roage pentru ei și se roagă pentru morții lor în aceeași răsuflare și de aceea, la rugăciunile de îngenunchere din Vecernia Cincizecimii, Biserica îndrăznește să înalțe o cerere chiar și pentru cei din iad. O dragoste care s-ar opri la mormânt ar fi un lucru mai mic decât dragostea care le este poruncită creștinilor.
O ușă lăsată deschisă
Părintele Serafim Rose, ieromonah american venit la Ortodoxie dintr-o familie protestantă și scriind pentru cititori foarte asemănători rudelor sale, n-a vrut să facă din asemenea deosebiri o armă. Ținea învățătura ortodoxă tradițională despre Biserică fără să o îndulcească, iar în aceeași scrisoare scria că a judeca unde stă un om anume înaintea lui Dumnezeu nu este treaba noastră.
Era totodată în stare de admirație curată față de creștini din afara Bisericii sale și a spus-o și în public, nu doar în particular. Într-o conferință ținută în 1979, îi punea în gardă pe ortodocși împotriva închipuirii că o corectitudine fără căldură ar mai putea trece drept creștinism și arăta către vecinii protestanți ca dovadă că o inimă blândă este creștinism de temelie, nu un rafinament de prisos.
Dacă ați pierdut pe cineva și ați vrea ca numele lui să fie citit aici, puteți pur și simplu să-l dați preotului; în cele mai multe parohii nu se cere nici plată, nici vreo cercetare prealabilă. Numele creștinilor ortodocși sunt pomenite la Liturghia însăși, iar practica privitoare la cei adormiți neortodocși este felurită, așa încât merită să întrebați. Deprinderea Bisericii este să se roage, să se roage mai departe și să lase deznodământul acolo unde îi este locul.
„nu ne stă nouă în putere să hotărâm starea celor care sunt în afara Bisericii Ortodoxe”
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (St. Herman Press, 2003), cap. 84