Întrebarea pe care o pune întâi cel venit
Un om intră sâmbătă seara în biserica din Kovan, pe la mijlocul Privegherii. Strana cântă ceva ce se repetă, iar rândul care se repetă este adresat unei femei. Oamenii stau la rând ca să-i sărute icoana. Dacă omul acela a crescut într-o biserică evanghelică, o întrebare i se închegă înainte de sfârșitul slujbei, și nu este una ușuratică: nu cumva s-a pus ceva alături de Hristos?
Întrebarea merită un răspuns, nu o liniștire. Cei mai mulți dintre cei care o ridică păzesc ceva ce au dreptate să păzească, anume că numai Iisus Hristos mântuiește și că nicio făptură nu poate sta acolo unde stă El. Creștinii ortodocși spun același lucru, cu aceleași cuvinte, în fiecare săptămână. Așadar, răspunsul nu este că omul a auzit greșit, ci că acele cuvinte înseamnă ceva anume și că Biserica le-a ales dintr-un motiv.
Singapore face întrebarea obișnuită, nu academică. Familiile de aici sunt adesea amestecate: o mamă metodistă, un unchi catolic, o fiică ce a început să meargă la o parohie ortodoxă, toți la aceeași masă de Crăciun. Ce se spune despre Maica lui Hristos în acea încăpere cântărește mai mult decât ce se spune la un seminar și merită aceeași grijă.
Titlul a fost definit ca să-L apere pe Hristos
Theotokos este cuvânt grecesc și se tălmăcește de obicei Născătoare de Dumnezeu, cea care L-a născut pe Dumnezeu. A ajuns înaintea Bisericii ca dispută vie în veacul al cincilea. Nestorie, arhiepiscopul Constantinopolului, prefera Hristotokos, Născătoare de Hristos, fiindcă socotea că titlul cel vechi ar lăsa să se înțeleagă că dumnezeirea Fiului și-ar fi avut începutul în pântecele Mariei. El încerca să apere ceva adevărat.
Sfântul Chiril al Alexandriei a răspuns că o mamă nu naște o fire; naște o persoană. Persoana născută în Betleem este Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, Care în acea clipă luase trup din ea. A-i refuza titlul înseamnă, prin urmare, a lăsa să se înțeleagă doi fii, unul veșnic și altul născut, ceea ce Biserica tocmai nu putea primi. Sinodul de la Efes, din 431, a hotărât lucrul în favoarea lui Chiril.
Așadar, cuvântul este o mărturisire despre Hristos înainte de a fi o mărturisire despre Maria. Spune că Pruncul din iesle este Dumnezeu. Bună parte a Reformei a păstrat titlul din acest motiv; Formula Concordiei luterană, din 1577, o mărturisește ca Maică a lui Dumnezeu tocmai în acest înțeles hristologic. Când o strană ortodoxă cântă Născătoare de Dumnezeu, subiectul frazei este Fiul ei.
Ce le cere cititorilor Luca 1:48
Scriptura pune o prorocie în gura Mariei înseși. În Cântarea ei spune: „că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1:48). Cu câteva versete mai sus, Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, o întâmpină: „Binecuvântată ești tu între femei” (Lc. 1:42). Întâmpinarea și prorocia stau în același capitol, rostite înainte de nașterea Pruncului.
Imnografia ortodoxă citește acel verset ca pe o îndrumare, nu ca pe o curiozitate. Neamurile aveau s-o fericească, iar cărțile de slujbă ale Bisericii sunt, între altele, consemnarea neamurilor care o fericesc. Dacă acesta este felul potrivit de a citi rândul rămâne o întrebare îndreptățită. Este însă o întrebare despre cum se ascultă de un verset, nu despre dacă versetul se află acolo.
Mai este și scena de la Cruce, unde Hristos o dă pe Maica Sa ucenicului și pe ucenic Maicii Sale (In. 19:26-27). Creștinii au citit de multă vreme acolo mai mult decât o rânduială casnică făcută de un fiu care murea. Femeia dată ucenicului celui iubit este dată, în el, Bisericii.
Cinstirea și adorarea sunt două lucrări deosebite
Deosebirea aceasta nu este o scuză modernă născocită sub presiune; a fost făcută în sinod. La Sinodul al VII-lea Ecumenic, la Niceea, în 787, Biserica a definit că sfintele icoane se cuvin primite cu „cuvenita sărutare și cinstitoare închinăciune, iar nu cu adevărata adorare a credinței noastre, care se cuvine numai firii dumnezeiești”. Două cuvinte grecești poartă greutatea: proskynesis, cinstea dată unei persoane, și latreía, adorarea, care se cuvine lui Dumnezeu și nimănui altcuiva.
O încercare practică se verifică mai ușor decât o definiție. Într-o biserică ortodoxă, Euharistia nu se aduce niciodată unui sfânt, iar nu există nicio liturghie adresată Maicii Domnului. Sfânta Liturghie se aduce Tatălui, prin Fiul, întru Duhul Sfânt; ea este pomenită înlăuntrul ei ca cea dintâi și cea mai bună dintre mădularele Bisericii. Nu i se jertfește absolut nimic.
Sărutarea unei icoane ține de aceeași ordine de fapte ca sărutarea fotografiei unei mame care a murit, pe care nimeni nu o ia drept adorare. Creștinii ortodocși se pleacă înaintea icoanelor, le sărută și aprind lumânări înaintea lor. Ceea ce nu fac este să le aducă ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu.
Româna, ca și engleza, îngreunează lucrurile mai mult decât greaca: verbul „a se închina” acoperă deopotrivă plecăciunea de cinstire și adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu, de unde și nevoia de a spune, în catehism, „închinare de cinstire” și „închinare de adorare”. Engleza are aceeași scădere: Book of Common Prayer, din 1662, îl pune pe mire să-i spună miresei with my body I thee worship, iar magistrații englezi sunt și astăzi numiți Your Worship. Greaca păstrează două cuvinte deosebite pentru două lucruri deosebite, iar sinoadele le-au folosit cu precizie.
Ce ține Biserica Ortodoxă despre ea
Spus limpede, Ortodoxia ține că Maria este Născătoare de Dumnezeu; că este pururea Fecioară, titlu folosit despre ea în vechimea creștină și luat asupra sa de Sinodul al V-lea Ecumenic, în 553; că este întru tot sfântă, Panaghía, și că nu a săvârșit niciun păcat personal; că, la sfârșitul vieții ei, a adormit și a fost luată la Fiul ei, lucru pe care Biserica îl prăznuiește la 15 august ca Adormirea Maicii Domnului; și că se roagă acum pentru Biserica de pe pământ.
Merită la fel de mult spus ce nu cuprinde această listă. Ea este făptură. A fost mântuită de Fiul ei și a spus-o: „și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc. 1:47). Ortodoxia nu a învățat niciodată că ea ar fi un izvor de har independent de Hristos, o adăugire la Sfânta Treime sau o instanță de apel rivală. Toată însemnătatea ei stă în al cui trup a dat.
Rolul ei din Evanghelia după Ioan arată tiparul pe care Ortodoxia spune că îl urmează și astăzi. La nunta din Cana bagă de seamă că s-a sfârșit vinul, aduce nevoia înaintea Fiului ei, iar apoi se întoarce către slujitori cu ultimele ei cuvinte consemnate în Scriptură: „Faceți orice vă va spune” (In. 2:5). Arată în altă parte decât spre sine. Aceasta este ceea ce cred creștinii ortodocși că face ea și acum.
Ce nu ține Ortodoxia: Imaculata Concepție
Mulți cititori protestanți presupun că învățătura ortodoxă și cea romano-catolică despre Maria sunt același lucru sub două etichete. Nu sunt, iar acesta este locul cel mai limpede în care se despart. La 8 decembrie 1854, prin bula Ineffabilis Deus, papa Pius al IX-lea a definit că Maria a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoșesc din chiar clipa dintâi a zămislirii ei. Biserica Ortodoxă nu primește această dogmă.
Un motiv este că întrebarea la care ea răspunde este așezată într-o înțelegere apuseană a căderii. Acolo unde tradiția latină a ajuns să vorbească despre o vină moștenită, Ortodoxia vorbește despre moarte și stricăciune moștenite: o fire rănită, nu o acuzație într-un dosar. Dacă ceea ce coboară de la Adam este moartea, nu vina, atunci greutatea pe care definiția din 1854 a fost zidită să o înlăture nu se ivește în aceeași formă, iar pentru a o păstra curată nu este de trebuință nicio scutire.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici, ierarhul care a binecuvântat întemeierea frăției părintelui Serafim Rose, a ridicat o a doua împotrivire. El susținea că dogma o micșorează pe Maica Domnului în loc să o înalțe, fiindcă îi ia lupta; o sfințenie care nu ar fi putut fi niciodată altfel nu este o biruință câștigată. Tradiția ortodoxă ține că ea a fost sfințită și păzită de păcat personal și că aceasta a fost o viață trăită în libertate, nu o stare instalată dinainte.
Un al treilea motiv privește autoritatea. Ortodoxia hotărăște dogma în sinod, primită de toată Biserica în timp, iar o definiție dată de un singur scaun, în 1854, nu este o asemenea hotărâre. Imnele ortodoxe o numesc într-adevăr preacurată și neîntinată, iar Biserica prăznuiește Zămislirea Sfintei Ana la 9 decembrie; nici una, nici alta nu poartă înțelesul definit în 1854. Deosebirea este reală și merită știută înainte ca cineva să se certe pe ea.
Rândul care îi tulbură cel mai mult pe cei veniți
Un singur refren îi tulbură pe nou-veniți mai mult decât oricare altul și este mai bine înfruntat decât netezit. În canonul de la Utrenie, strana cântă: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.” Auzit rece, rândul acesta sună exact ca lucrul de care se teme împotrivirea.
Ceea ce înseamnă expresia, și ceea ce scriitorii ortodocși spun statornic că înseamnă, este: cu rugăciunile tale, dobândește-ne mântuirea de la Fiul tău. Verbul poartă această întindere și în Scriptură. Pavel scrie că se face toate tuturor, „ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Cor. 9:22), și îi spune lui Timotei că, luând aminte la învățătură, „și pe tine te vei mântui și pe cei care te ascultă” (I Tim. 4:16). Nimeni nu citește acele versete ca pe o concurență adusă lui Hristos.
Cinstea cere încă o frază. Prescurtarea liturgică, strânsă, este grea pentru un străin, iar un străin nu poate fi învinuit că o aude greșit întâia oară. O parohie care cântă acel rând le datorează celor veniți lămurirea, fără să aștepte să fie întrebată de două ori.
Părintele Serafim Rose a făcut o observație înrudită despre dispute în general, și a făcut-o împotriva taberei lui, nu a altcuiva. O parohie poate ști pe de rost fiecare cuvânt din fiecare imn din cărțile ei și poate totuși să-l piardă pe omul care stă în fundul bisericii, întrebându-se dacă poate pune o întrebare fără primejdie.
A fi corect este latura din afară a creștinismului. Este important, dar nu de cea dintâi însemnătate.
Părintele Serafim Rose, cuvânt despre simplitate (1979), în ieromonah Damaschin, Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 87 (St. Herman of Alaska Brotherhood)
Mai degrabă o chemare decât o dispută
Părintele Serafim Rose, ieromonahul american pe care mulți dintre cei ce întreabă îl citesc pe drumul lor spre Ortodoxie, a fost crescut protestant; mama lui era protestantă, iar tatăl lui, un fost romano-catolic care se făcuse protestant. Când convertiții îi scriau înarmați cu argumente ascuțite pentru noua lor credință, el le spunea să trăiască în pace cu familiile lor și punea o parte din vina neînțelegerii protestante acolo unde creștinilor ortodocși le place cel mai puțin să o găsească.
Socotea, de asemenea, că exactitatea dogmatică, oricât de reală i-ar fi valoarea, nu este cel dintâi lucru de spus despre o viață creștină. O parohie care poate apăra fiecare imn și nu poate iubi un om venit în vizită a răspuns la întrebarea cea mică.
Nimic din toate acestea nu cere cuiva să fie de acord până la sfârșitul paginii. Cere doar ca aceste cuvinte să fie auzite așa cum le înțelege Biserica: un titlu care păzește Întruparea, o cinste pe care Scriptura însăși a prorocit-o și o adorare păstrată numai pentru Dumnezeu. Privegherea este sâmbătă seara, iar întrebările de după sunt binevenite.
poate că este vina noastră că nu trăim și nu propovăduim credința ortodoxă într-un fel pe care ei să îl poată înțelege
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonah Damaschin, Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman of Alaska Brotherhood)