În Sfânta Masă sunt oase
Să începem cu faptul, nu cu argumentul. Într-o biserică ortodoxă, undeva în Sfânta Masă sau sub ea, se află părticele din oasele unui mucenic. Pe masa însăși stă o pânză numită antimis, semnată de episcop, în care este cusută o părticică de moaște; fără acea pânză, preotul nu are voie să slujească deloc Liturghia. În fiecare duminică, pâinea și vinul sunt așezate pe o bucată dintr-un creștin mort.
Spus atât de sec, sună macabru, și nu are rost să pretindem altceva în fața unui vizitator crescut într-o biserică cu ferestre limpezi și cu o masă de împărtășanie din lemn. Este una dintre practicile care despart cel mai tăios instinctul ortodox de cel protestant și nu va fi făcută mai ușor de primit prin îndulcirea descrierii.
Ceea ce urmează este raționamentul, așezat astfel încât cititorul să îl poată cântări. Are trei părți: ce relatează Scriptura, ce se socotește că spune Întruparea despre materie și ce a făcut de fapt Biserica începând din veacul al doilea. Intră în discuție și abuzurile, fiindcă a le lăsa deoparte ar fi necinstit.
Obiecția este veche și a fost ridicată chiar atunci
Îngrijorarea nu este o invenție a Reformei. În relatarea morții Sfântului Policarp al Smirnei, scrisă de propria lui obște la mijlocul veacului al doilea, autoritățile sunt îndemnate să nu dea trupul, ca nu cumva creștinii să Îl părăsească pe Cel răstignit și să înceapă să i se închine acestuia. Bănuiala a venit odată cu practica, din prima zi.
În forma ei modernă, obiecția este mai puternică și mai bine țintită. Sună cam așa: Scriptura nu poruncește nicăieri cinstirea rămășițelor; Legea lui Moise socotea atingerea de un trup mort drept întinare; Dumnezeu a ascuns anume mormântul lui Moise, ca Israel să nu aibă un loc de pelerinaj; iar istoria moaștelor în creștinătate este o istorie de fraudă, bani și credulitate. În spatele tuturor stă punctul cel mai simplu dintre toate: un os este un os.
Nimic din toate acestea nu este nerezonabil, iar un răspuns ortodox care tratează obiecția drept simplă scârbă nu a răspuns la nimic. Răspunsul oferit aici primește acuzațiile istorice, care sunt adevărate și pe alocuri mai grave decât se crede îndeobște, și contestă doar concluzia care se trage de obicei din ele. Frauda în mânuirea unui lucru este un argument despre cei care îl mânuiesc.
Două locuri pe care creștinii le-au băgat dintotdeauna de seamă
Cel dintâi se află în Cartea a patra a Regilor. O înmormântare este întreruptă de niște prădători, iar cei ce jeleau aruncă trupul în cel mai apropiat mormânt, care se nimerește să fie al proorocului Elisei. „Și, căzând omul acela și atingându-se de oasele lui Elisei, a înviat și s-a sculat pe picioarele sale” (IV Regi 13:21). Povestitorul o spune și merge mai departe, fără niciun comentariu și fără vreo avertizare.
Faptele Apostolilor îl dau pe al doilea. „Și Dumnezeu făcea minuni nemaiîntâlnite prin mâinile lui Pavel, încât și peste cei bolnavi se puneau ștergare sau șorțuri purtate de trupul lui, și bolile se depărtau de ei” (Fapte 19:11-12). Mai devreme, în aceeași carte, bolnavii sunt scoși în uliță, ca măcar umbra lui Petru să cadă peste ei (Fapte 5:15), iar în Evanghelii o femeie se vindecă atingând poala hainei lui Hristos.
Aceste locuri nu poruncesc nimic, iar ortodocșii nu ar trebui să pretindă că o fac. Ce fac ele este să descrie o lume în care sfințenia nu stă pecetluită înlăuntrul sufletului cuiva, ci ajunge până la ceea ce atinge omul și până la ceea ce rămâne din el. Ortodoxia ia în serios această descriere, în loc să o socotească un șir de ciudățenii.
De ce nu primește Ortodoxia să socotească materia inertă
Temeiul mai adânc este Întruparea. Creștinismul nu învață că Dumnezeu a scos niște suflete dintr-o lume materială; învață că Dumnezeu S-a făcut trup, a fost purtat în pântece, a mâncat pește, a fost pironit pe lemn și a înviat cu trupul. După aceasta, ideea că materia ar fi neutră duhovnicește devine foarte greu de susținut, iar Ortodoxia nu a încercat niciodată să o susțină.
Aceeași convingere străbate tot ce fac ortodocșii. Apa este sfințită și oamenii sunt cufundați în ea. Untdelemnul este sfințit și bolnavii sunt unși cu el. Pâinea și vinul sunt aduse și primite ca Trupul și Sângele lui Hristos. Pavel le spune corintenilor că trupurile lor sunt „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6:19), iar aceasta se spune despre trup, nu despre minte.
Moaștele decurg de aici, în loc să stea de sine. Dacă un trup a fost templu al Duhului Sfânt în timpul vieții sfântului și dacă acel trup va învia, atunci el nu este pur și simplu gunoi după ce sufletul se desparte de el. Este un creștin care așteaptă învierea. A-l cinsti se potrivește cu tot ce se mai face în acea încăpere.
Ce au făcut creștinii din Smirna
Cea mai veche relatare limpede este cea deja pomenită. După ce Policarp a fost ucis, pe la mijlocul veacului al doilea, obștea lui i-a adunat oasele, numindu-le mai de preț decât pietrele scumpe și mai curate decât aurul, și le-a așezat într-un loc cuviincios. Apoi au hotărât să se adune acolo în fiecare an, la ziua morții lui, cu bucurie.
În același document, obștea face deosebirea pe care se sprijină întreaga practică, și o face fără să fie îndemnată de nimeni. Lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, I se închină; pe mucenici îi iubesc ca ucenici și următori ai Domnului. Două cuvinte diferite pentru două lucrări diferite, scrise de oameni care cu câteva săptămâni mai devreme își văzuseră episcopul murind.
Textul acela contează pentru discuția de față fiindcă este timpuriu, nu este teologie defensivă și arată că practica și măsura ei de siguranță au sosit împreună. Orice ar fi crescut mai târziu, așa arăta lucrul la început.
Sfânta Masă și de ce stau moaștele sub ea
Așezarea moaștelor în Sfânta Masă nu este podoabă, ci un argument întrupat în mobilier. Ioan scrie: „Am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 6:9). Bisericile ortodoxe și celelalte Biserici vechi și-au ridicat altarele peste mormintele mucenicilor, iar unde nu era mormânt au adus moaște la masă.
Până la urmă, practica a fost rânduită prin canon. Sinodul al VII-lea Ecumenic, ținut la Niceea în anul 787, a poruncit ca în bisericile sfințite fără moaște să fie așezate moaște, cu rugăciunile obișnuite, și a rânduit ca episcopul care sfințește o biserică fără moaște să fie caterisit. În spatele asprimii canonului stă o convingere simplă: Biserica este zidită pe oameni care au murit pentru Hristos, iar clădirea trebuie să spună acest lucru.
Antimisul coboară aceeași logică până la parohie. Este o pânză pe care e zugrăvită icoana punerii în mormânt a lui Hristos, care conține o părticică de moaște, semnată de episcopul eparhiei și dată unei anume comunități. Preotul o desface înainte de Liturghie și o împăturește la loc după aceea. O parohie care slujește pe pânza aceasta spune, săptămână de săptămână, că nu este o societate religioasă particulară, ci parte dintr-o singură Biserică, cu un episcop și cu o memorie.
Abuzurile au fost reale, iar recunoașterea lor nu costă nimic
Spre sfârșitul Evului Mediu, în Apus, moaștele ajunseseră o industrie. Bucățile din Cinstita Cruce s-au înmulțit peste orice putință, trupuri au fost împărțite și vândute, iar banii pelerinajelor au hotărât ce pretindea o biserică să dețină. În 1543, Jean Calvin a publicat un tratat care cataloga dublurile cu o acuratețe rece, neplăcută la citit până astăzi, iar mult din ce a înșirat acolo nu putea fi apărat în niciun fel.
Nici Răsăritul creștin nu are un dosar curat aici. Frauda urmează banul oriunde ar merge acesta, iar scriitorul ortodox care înfățișează abuzurile ca pe o problemă exclusiv apuseană nu spune adevărul. Merită spus limpede că Biserica Ortodoxă nu are niciun interes să apere o falsificare și nicio învățătură care să ceară ca o anume părticică de moaște să fie autentică.
Ce dovedesc abuzurile este că practica poate fi stricată, lucru care nu a stat niciodată la îndoială. Ele nu dovedesc că practica este stricată în sine, după cum nici simonia nu arată că hirotonia ar fi greșită. Orice lucru de preț poate fi vândut de cineva; întrebarea dacă lucrul era de preț dintru început trebuie lămurită separat.
Cât despre prejudecăți — acestea țin de oameni, nu de Biserică.
părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 84 (St. Herman of Alaska Brotherhood)
Cum arată cinstirea într-o zi obișnuită
Practica însăși nu are nimic dramatic. O raclă este scoasă și așezată pe un analog. Oamenii vin pe rând, își fac semnul Crucii, se închină, sărută racla și rămân o clipă. Unii îi cer sfântului să se roage pentru o rudă bolnavă. Apoi se întorc la locurile lor, iar slujba își urmează drumul către Euharistie, care este adusă numai lui Dumnezeu.
Nicio jertfă nu se aduce moaștelor și nicio rugăciune nu este îndreptată către os. Cântările zilei sunt îndreptate către Hristos, cu cereri pentru rugăciunile sfântului a cărui pomenire se face. Dacă un vizitator ar urmări toată slujba cu textul în mână, gramatica ar fi aceeași de la început până la sfârșit.
Mai este ceva vrednic de băgat de seamă într-un oraș ca Singapore, unde mulți enoriași sunt departe de mormintele alor lor. A sta în fața moaștelor unui creștin care a murit în Asia Mică în veacul al treilea este un fel de a spune că familia este mai mare decât cea care poate fi cercetată la Choa Chu Kang.
Ce se susține și ce nu se susține
Afirmația are o formă modestă, chiar dacă practica pare ciudată. Ortodoxia socotește că Dumnezeu lucrează prin lucruri create fiindcă dintotdeauna a lucrat prin lucruri create, că trupurile sfinților nu sunt materie aruncată și că cinstirea lor Îl cinstește pe Hristos, Care a viețuit în ele. Nu socotește că moaștele ar fi magice, că ar lucra în afara credinței sau că vreo anume părticică de moaște trebuie neapărat crezută autentică.
Părintele Serafim Rose, un american convertit, crescut protestant, care mai târziu a viețuit ca ieromonah în pădurile din nordul Californiei, credea că rareori argumentele sunt cele care îi apropie pe oameni de Biserică. Ce îi mișca, spunea el, era să vadă la creștini ceva pe care să îl recunoască drept vrednic de dorit, iar povara aceasta o punea fără ocolișuri pe umerii ortodocșilor.
Pare nota potrivită pentru încheiere. Nimeni nu este rugat să fie de acord cu pagina aceasta. Oricine este binevenit să vină la catedrala din Kovan într-o zi de praznic, să privească ce se face și să îl întrebe pe preot după aceea de ce ține o biserică oase pe Sfânta Masă. Răspunsul primit va fi cam cel de mai sus, mai pe larg și cu mai puține note de subsol.
Dacă avem creștinismul cel adevărat, trebuie să fie ceva în mijlocul nostru pe care cel ce iubește cu sinceritate adevărul să îl vadă și să îl dorească.
părintele Serafim Rose, conferința «Ortodoxia în S.U.A.», The Orthodox Word nr. 94 (1980), citată în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (Father Seraphim Rose: His Life and Works), cap. 86