Ce descrie de fapt expresia
Succesiunea apostolică pare o noțiune abstractă până când o vezi petrecându-se. La hirotonia unui episcop ortodox, ceilalți arhierei stau împrejurul lui, deschid cartea Evangheliei deasupra capului său plecat și își pun mâinile peste el în timp ce se citește rugăciunea. Acei arhierei au fost făcuți episcopi în același chip, de către oameni făcuți episcopi în același chip, și tot așa înapoi, dincolo de memoria vie, prin veacuri, până la apostoli.
Biserica a stăruit dintotdeauna ca lucrul acesta să nu fie făcut de un singur om. Cel dintâi canon din colecția cunoscută drept Canoanele Apostolice spune simplu: „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi.” Canonul 4 al Sinodului de la Niceea, din anul 325, cere, pe cât cu putință, pe toți episcopii provinciei, iar cel puțin trei adunați laolaltă, cu încuviințarea scrisă a celor absenți, întărirea rămânând în seama mitropolitului. Nimeni nu se poate face pe sine episcop și niciun episcop nu poate face singur pe un altul.
Amănuntul acesta cântărește mai mult decât pare. Episcopul nu este un om care a dobândit ceva și care poate transmite apoi, în particular, ceea ce a dobândit. El este primit de un sobor de episcopi într-o slujire care nu este a lui, în numele unei comunități anume care l-a cerut. Până și aritmetica canonică este gândită ca să împiedice orice ar semăna cu o tranzacție privată.
Punerea mâinilor în Noul Testament
Gestul străbate Faptele Apostolilor și epistolele pastorale fără să fie vreodată explicat, așa cum nu se explică niciodată deprinderile pe care le are toată lumea. Cei unsprezece îl înlocuiesc pe Iuda alegându-l pe Matia (F.A. 1:15-26). Apostolii se roagă și își pun mâinile peste cei șapte (F.A. 6:6). Biserica din Antiohia postește, se roagă și pune mâinile peste Barnaba și Saul înainte de a-i trimite (F.A. 13:3). Pavel și Barnaba rânduiesc preoți în fiecare biserică (F.A. 14:23), iar lui Tit i se spune să așeze preoți prin cetăți (Tit 1:5).
Cele mai limpezi sunt două versete din epistolele către Timotei. În traducerea sinodală: „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoției” (I Tim. 4:14) și „Îți aduc aminte să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Tim. 1:6). Ceva se dă, se spune, prin mâini. Iar Timotei este prevenit să nu se poarte ușuratic când dă el însuși acest dar: „Nu-ți pune mâinile degrabă pe nimeni” (I Tim. 5:22).
Nimic din toate acestea nu este adus ca dovadă smulsă din context. Este țesătura obișnuită a bisericilor apostolice, iar întrebarea este doar dacă această țesătură era menită să dăinuie și după moartea apostolilor sau dacă a fost o trăsătură numai a generației întemeietoare.
Ce socotea de la sine înțeles veacul al doilea
Generația imediat următoare apostolilor răspunde la această întrebare fără să pară a o socoti controversată. Scriind de la Roma către Corint, pe la sfârșitul veacului întâi, Sfântul Clement Romanul spune că apostolii i-au așezat episcopi și diaconi pe cei dintâi credincioși ai lor și au lăsat rânduială ca, atunci când aceia vor adormi, alți bărbați încercați să le urmeze în slujire. El nu argumentează în favoarea succesiunii; face apel la ea ca la un lucru pe care amândouă bisericile îl primesc deja.
Sfântul Ignatie Teoforul, scriind pe drumul spre mucenicie, în jurul anului 107, presupune de la sine episcop, presbiteri și diaconi în fiecare cetate și spune bisericilor să nu facă nimic din cele ce privesc Biserica fără episcop. Șaptezeci de ani mai târziu, Sfântul Irineu de Lyon, în cartea a treia din Împotriva ereziilor, le răspunde învățătorilor gnostici înșirând pe rând episcopii Romei și arătând spre Policarp al Smirnei, care fusese ucenicul apostolului Ioan și pe care Irineu însuși îl ascultase în copilărie.
Cinstea cere o precizare. În Noul Testament, cuvintele pentru presbiter și pentru episcop sunt folosite uneori despre aceiași oameni — compară F.A. 20:17 cu F.A. 20:28, sau Tit 1:5 cu Tit 1:7 —, iar istoricii se ceartă asupra iuțelii cu care rânduiala în trei trepte, episcop, presbiter și diacon, a devenit universală. Ortodoxia citește vocabularul Noului Testament în lumina a ceea ce bisericile au făcut, demonstrabil, într-o generație sau două. Cititorul căruia pasul acesta i se pare prea grăbit ridică o întrebare îndreptățită.
Ce crede Ortodoxia că se transmite
Ceea ce se dă mai departe este slujirea apostolică: puterea de a hirotoni alți clerici, de a sluji Euharistia, de a primi oameni în Biserică și de a-i împăca, de a învăța ca martor răspunzător al celor pe care Biserica le-a ținut dintotdeauna. Când Hristos a suflat asupra ucenicilor și le-a dat Duhul împreună cu puterea de a ierta păcatele (In. 20:22-23), Ortodoxia înțelege că El întemeia o slujire menită să dăinuie dincolo de oamenii aflați atunci în acea încăpere.
Ia seama ce nu este aceasta. Harul care lucrează într-o Taină este al lui Hristos, nu al episcopului. Episcopul nu este un rezervor care a fost umplut și din care se poate scoate o măsură; el este un iconom, iar rugăciunile hirotoniei o spun limpede. Nici nu se hirotonește cineva episcop în abstract: se hirotonește pentru o eparhie, pentru o comunitate anume de oameni vii, iar un episcop fără turmă este o anomalie pe care canoanele cu greu o pot descrie.
De aici urmează că succesiunea nu este un lanț magic. Nimic nu coboară pe el de la sine, așa cum coboară tensiunea printr-un fir. Ceea ce se dă este o slujire încredințată înlăuntrul Bisericii și se lucrează înlăuntrul vieții ei, sub canoanele ei, dând socoteală celorlalți episcopi și credincioșilor, care vor băga de seamă destul de repede dacă episcopul lor începe să învețe ceva străin.
Ce nu se transmite
Sfințenia personală nu se transmite. Lucrul acesta trebuie spus răspicat, fiindcă de aici pornesc foarte multe neînțelegeri. Iuda a fost unul dintre cei doisprezece și fusese trimis să propovăduiască și să tămăduiască. Episcopii din partida ariană fuseseră hirotoniți prin punerea mâinilor tot atât de corect ca oricare alții. Nestorie a fost arhiepiscop al Constantinopolului. Patriarhii iconoclaști au ținut scaune adevărate prin hirotonii adevărate, iar câțiva dintre ei au fost învățați și aspri cu ei înșiși.
Nici învățătura dreaptă nu se transmite de la sine. Biserica Ortodoxă a caterisit, a osândit și a anatematizat episcopi care stăteau în acest șir și n-a încetat să o facă. Episcopul care începe să învețe ceea ce Biserica nu ține nu este ocrotit de mâinile care s-au pus asupra lui; răspunsul Bisericii a fost să îl îndepărteze. Succesiunea asigură slujirea, nu pe omul care o poartă.
De aceea este greșit să vorbești ca și cum afirmația ortodoxă ar fi una despre pedigriu. Nimeni nu se mântuiește pentru că se află într-o descendență. Ceea ce face descendența este mult mai modest: înseamnă că există o continuitate văzută, verificabilă și răspunzătoare între comunitatea adunată într-o sală din Kovan într-o duminică dimineața și comunitatea adunată la Ierusalim în veacul întâi — și că această continuitate poate fi cercetată.
Convingerea protestantă: succesiunea învățăturii
Mulți creștini cugetători socotesc că ceea ce trebuie cu adevărat transmis este mesajul apostolic, nu mâinile apostolice, și au un text la îndemână. Pavel îi scrie lui Timotei: „cele ce ai auzit de la mine, cu mulți martori de față, acestea le încredințează la oameni credincioși, care vor fi destoinici să învețe și pe alții” (II Tim. 2:2). Mâinile nu sunt pomenite. Învățătura, da. Un șir de episcopi care nu mai învață ceea ce au învățat apostolii este, în această vedere, un șir care a încetat să fie apostolic în singurul înțeles care contează.
Argumentul este serios și nu este o eschivă. Istoria ortodoxă îi oferă unele dintre cele mai bune dovezi: în mai multe răstimpuri din veacul al patrulea, majoritatea episcopilor aflați în scaun în Răsărit erau arieni sau semiarieni, iar credința era apărată de un Atanasie caterisit și surghiunit și de monahi care nu aveau nicio slujire. Cititorul care trage din această întâmplare încheierea că mâinile singure nu hotărăsc nimic a citit întâmplarea corect.
Merită spus și că aceasta nu este o ciudățenie protestantă. Multe comunități protestante, între care anglicanii și mai multe biserici luterane, păstrează episcopi și prețuiesc continuitatea slujirii; iar orice episcop ortodox ar fi de acord că slujirea nu prețuiește nimic dacă învățătura este părăsită. Dezacordul este mai îngust și mai precis decât lasă să se înțeleagă formulele obișnuite.
De ce le ține Ortodoxia pe amândouă laolaltă, în loc să aleagă
Ia seama cum a argumentat de fapt Irineu. Potrivnicii lui pretindeau o tradiție apostolică secretă, transmisă celor inițiați. El nu a răspuns punând o descendență în locul unei învățături; a răspuns că învățătura apostolilor este publică, că oricine poate merge la Efes, la Roma sau la Smirna și poate afla ce anume a fost învățată acolo biserica, neîntrerupt, și că succesiunea episcopilor este tocmai ceea ce face cu putință această verificare. Pentru el, succesiunea este răspunderea învățăturii, nu un înlocuitor al ei.
Spus invers: o învățătură are nevoie de o adresă. Dacă învățătura apostolică se transmite prin oricine a înțeles-o bine, atunci întrebarea cine anume a înțeles-o bine nu are cum să fie hotărâtă decât prin judecata fiecărei generații, iar oameni sinceri care citesc aceeași Biblie ajung la încheieri deosebite. Dacă, dimpotrivă, o comunitate văzută este însărcinată cu învățătura și poate fi trasă la răspundere pentru ea, atunci afirmația devine verificabilă, iar măsura devine publică.
Așadar, Ortodoxia refuză alegerea. Mâinile fără credință dau un episcop arian, iar Biserica îl caterisește. Credința fără mâini dă o învățătură pentru care nimeni nu răspunde, ceea ce în practică duce la fărâmițare. Ținute laolaltă, cele două alcătuiesc o singură mărturisire: Biserica ce transmite credința apostolică este aceeași Biserică, neîntrerupt, și poți merge să o vezi.
Mai este un fir. Episcopul hirotonește, dar nu hirotonește în taină. Istoric, alegerea îi cuprindea pe clericii și pe credincioșii eparhiei, iar aclamația obștii, axios — vrednic este —, dăinuie și astăzi în slujbă ca partea lor. Continuitatea pe care o mărturisește Ortodoxia trece printr-un trup întreg, nu doar printr-un șir de bărbați.
Poziția ortodoxă, spusă pe șleau
Cei care se apropie de Biserică vor de obicei să știe ce înseamnă toate acestea pentru ceilalți creștini și merită un răspuns direct, nu unul diplomatic. Biserica Ortodoxă mărturisește că ea este Biserica întemeiată de Hristos și că Sfintele Taine se dau în ea. Aceasta nu este o înăsprire recentă și nici o particularitate rusească; este poziția tradițională, iar părintele Serafim Rose, un american convertit dintr-o familie protestantă, a rostit-o fără s-o îndulcească.
Numai în Biserica Ortodoxă se dă harul prin Sfintele Taine
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Și spunând limpede ce nu pretinde Ortodoxia că știe
În aceeași scrisoare, adresată unei catehumene tulburate de faptul că unii creștini ortodocși le spuneau eretici rudelor ei protestante și catolice, părintele Serafim a pus o limită care ține de poziția ortodoxă tot atât cât ține și fraza de mai sus. El nu voia să se pronunțe asupra locului în care stă vreun om anume înaintea lui Dumnezeu. Adăuga, în acea scrisoare, că întâlnise oameni a căror viață fusese cu totul schimbată de întâlnirea cu Hristos și că nu putea tăgădui experiența lor pentru că nu erau ortodocși.
Două mărturisiri, așadar, și ele nu se anulează una pe alta. Biserica spune ceva hotărât despre sine și despre locul unde se dau Sfintele Taine. Nu spune absolut nimic despre starea veșnică a creștinului de pe strada vecină, care Îl iubește pe Hristos, citește zilnic Scriptura și căruia nu i s-a spus niciodată la ce folosește un episcop ortodox. Acestea sunt întrebări deosebite, iar amestecarea lor a făcut foarte mult rău.
Dacă ai citit până aici venind dintr-o familie protestantă, nimic din ce s-a spus aici nu îți cere să tragi încheierea că pastorul tău este un impostor sau că credința bunicii tale a fost goală. Se pune o întrebare mai îngustă: dacă comunitatea întemeiată de Hristos era menită să fie văzută și neîntreruptă și, dacă da, unde se află această continuitate. Vino și vezi cum arată dinăuntru înainte de a hotărî. Ușile din Kovan sunt deschise duminica dimineața și nimeni nu îți va cere să semnezi nimic.
nu este treaba noastră să hotărâm starea celor care se află în afara Bisericii Ortodoxe
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)