Minutul de după apă
Întreabă pe cineva venit pentru întâia oară ce se petrece la un botez ortodox și vei auzi despre apă: cele trei afundări, haina albă, cruciulița atârnată la gât. Ceea ce urmează un minut mai târziu este descris mult mai rar, și tocmai despre aceasta este articolul de față. În timp ce nou-botezatul este încă ud, preotul deschide un vas mic, îl atinge și unge fruntea, ochii, nările, gura, urechile, pieptul, mâinile și picioarele, rostind de fiecare dată aceeași frază scurtă: „Pecetea darului Duhului Sfânt”.
Această ungere este Mirungerea. În Biserica Ortodoxă ea este o Taină de sine stătătoare și corespunde cu ceea ce mulți creștini apuseni cunosc drept confirmare. Istoric vorbind, cele două sunt aceeași lucrare. Ceea ce le-a despărțit nu a fost atât o ceartă despre învățătură, cât o problemă practică legată de episcopi, pe care cele două jumătăți ale creștinătății au dezlegat-o în chipuri deosebite. Deosebirea este reală, iar articolul acesta nu se va preface că nu ar fi; dar merită înțeleasă înainte de a fi disputată.
De ce urmează Botezului fără nicio pauză
Botezul este, în înțelegerea ortodoxă, o moarte și o înviere: viața cea veche se îngroapă în apă și una nouă iese de acolo. Mirungerea este ceea ce face Biserica îndată după aceea și este înțeleasă drept Cincizecimea personală a acestui creștin anume — Duhul Sfânt dat nu Bisericii în general, ci acestui om cu nume, pecetluit pe acest trup, la această cristelniță. Fiindcă cele două se țin laolaltă așa cum se țin îngroparea și suflarea, Ortodoxia nu a vrut niciodată o ruptură între ele.
Pruncii primesc ungerea din aceeași pricină. Un copilaș botezat într-o biserică ortodoxă este uns cu Sfântul Mir în aceeași slujbă, iar apoi este adus la Sfânta Împărtășanie, de obicei la cea dintâi Sfântă Liturghie. Biserica nu Îl socotește pe Duhul Sfânt așteptând până când copilul va putea da socoteală de El. Și nici nu socotește copilul drept un membru cu probă, care va fi primit cum se cuvine mai târziu. Orice s-ar putea spune pentru sau împotriva acestei practici, ea este măcar consecventă: toată inițierea creștină se dă deodată, omului întreg, înainte ca el să o fi meritat.
Prin urmare, nu mai există o rânduială de mai târziu. Un adolescent ortodox nu este confirmat la paisprezece ani. El este pecetluit din pruncie, iar ceea ce îl așteaptă nu este o a doua Taină, ci spovedania, împărtășirea și truda obișnuită a vieții creștine.
Ce se petrece, de fapt, la slujbă
Pentru un cititor de parohie, merită cunoscută dinainte forma slujbei. După afundări și după îmbrăcarea în haina albă, preotul citește o rugăciune prin care Îl roagă pe Dumnezeu să-i dea nou-botezatului pecetea Duhului Sfânt, iar apoi face ungerile descrise mai sus. Cel botezat, nașii și preotul înconjoară apoi de trei ori cristelnița, purtând lumânări, în timp ce strana cântă cuvintele din Gal. 3:27 — „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” — în locul obișnuitei cântări dinaintea Apostolului.
Se citește locul de la Sfântul Apostol Pavel despre Botez ca îngropare și înviere (Rom. 6:3-11), iar apoi Evanghelia. Urmează două mici rânduieli care îi surprind pe cei care nu le-au văzut: spălarea Sfântului Mir cu un burete și tunderea părului, când se taie câteva fire în chipul crucii, ca cea dintâi aducere de bunăvoie a cuiva care nu are altceva de dat. În multe parohii acestea urmează îndată; în altele sunt păstrate pentru o zi de mai târziu.
Toată slujba ține cam un ceas, iar nimic din ea nu se mai repetă vreodată. Un convertit adult, primit prin Mirungere, va recunoaște cea mai mare parte a celei de-a doua jumătăți a acestei slujbe, folosită fără cristelniță: mărturisirea de credință, rugăciunea, ungerile, Apostolul și Evanghelia. De obicei, familiile iau acasă lumânarea de botez și o aprind la aniversare. Merită spus, pentru cine își închipuie ceva auster, că botezurile ortodoxe sunt pline de lume și vesele și că nimănui nu-i pasă dacă un prunc plânge.
Însuși Mirul și felul în care se sfințește
Sfântul Mir nu este untdelemn obișnuit. Este untdelemn de măsline amestecat cu vin și cu o lungă listă de mirodenii, iar în Biserica Rusă se pregătește în Săptămâna Patimilor: fierberea începe în Sfânta și Marea Luni și ține toată ziua de marți și de miercuri, cu Evanghelia citită neîncetat deasupra vaselor, în timp ce se amestecă. În Joia Mare, patriarhul îl sfințește în timpul Sfintei Liturghii, iar apoi el este împărțit eparhiilor Patriarhiei Moscovei, de unde ajunge la parohii aflate până și în Singapore.
Lucrul acesta cântărește mai mult decât pare. Preotul care unge un convertit la Kovan nu a făcut el mirul din mâna lui; i-a venit de la episcopul său, iar episcopului, de la patriarh. Prin urmare, episcopul este de față în această lucrare chiar și atunci când nu se află în încăpere. Din aceeași pricină, dreptul de a sfinți Sfântul Mir a fost socotit de multă vreme între Bisericile Ortodoxe drept unul dintre semnele unei Biserici de sine stătătoare, autocefale — de aceea sfințirea de fiecare an se anunță ca știre.
Pecetluirea și ungerea în Sfintele Scripturi
Limbajul este apostolic înainte de a fi liturgic. Scriind corintenilor, Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu „ne-a uns pe noi” și adaugă: „Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II Cor. 1:21-22). Sfântul Ioan le scrie cititorilor săi: „Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt” (I In. 2:20), și se întoarce câteva versete mai jos la „ungerea pe care ați luat-o de la El”. Ungerea, pecetluirea și darul Duhului alcătuiesc în scrierile apostolice un singur mănunchi de gânduri, nu trei deosebite.
Faptele Apostolilor consemnează și lucrarea, nu doar cuvintele. Când Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, cei botezați nu primiseră încă pe Duhul Sfânt; Petru și Ioan au coborât, s-au rugat, „atunci își puneau mâinile peste ei, și ei luau Duhul Sfânt” (F.A. 8:17). Ceva a urmat Botezului, și acel ceva a fost dat de apostoli.
Cinstea cere aici o deosebire. Că apostolii au pus mâinile peste cei nou-botezați stă în text. Că ar fi folosit untdelemn sfințit nu stă; ungerea cu Sfântul Mir este felul în care Biserica, pe măsură ce a crescut dincolo de cât puteau ajunge mâinile unui singur om, a urmat să facă ceea ce făceau apostolii. Ortodoxia ține că această continuitate este reală și nu pretinde că amănuntul ritual ar fi scris în Faptele Apostolilor.
De ce au ajuns Răsăritul și Apusul să se deosebească
În amândouă jumătățile Bisericii celei vechi, episcopul era slujitorul obișnuit al acestei pecetluiri. Greutatea a venit odată cu izbânda. Din clipa în care au fost mai multe obști decât putea cerceta un episcop, ceva trebuia să cedeze: fie mâna episcopului, fie unitatea rânduielii.
Practica răsăriteană a ținut rânduiala laolaltă și a îngăduit preotului să facă ungerea, cu mir sfințit de episcop. Practica apuseană a ținut slujitorul și a lăsat a doua jumătate să aștepte vizita episcopului. Cu vremea, așteptarea s-a întărit într-un principiu, iar confirmarea a ajuns legată de o vârstă la care creștinul poate răspunde el însuși pentru credință. Dreptul canonic roman de astăzi păstrează amândouă firele: episcopul este slujitorul obișnuit, iar confirmarea se dă „cam la vârsta discernământului, dacă nu cumva conferința episcopală a hotărât o altă vârstă” (Codul de drept canonic, can. 882, 891).
Merită adăugate două lucruri, fiindcă îngustează prăpastia fără să o închidă. Un adult botezat în ritul roman este de obicei confirmat în aceeași slujbă, așa cum cere tiparul cel vechi; iar Bisericile Răsăritene unite ung pruncii cu mir întocmai ca ortodocșii. Multe comunități protestante păstrează și ele o rânduială numită confirmare, deși ea este înțeleasă, de regulă, altfel — ca acea clipă în care creștinul crescut în credință o mărturisește public drept a lui, ceea ce este un lucru serios și de preț, dar este o altă întrebare decât cea de aici.
Acolo unde se deosebește, Ortodoxia se deosebește limpede: ea nu a socotit niciodată ungerea drept clipa în care omul se hotărăște, ci drept clipa în care se dă darul. Tocmai de aceea poate fi dată unui copil care nu s-a hotărât încă asupra nimănui și a nimic.
Cum sunt primiți de obicei convertiții
Cei mai mulți adulți care vin la Ortodoxie dintr-o altă confesiune creștină nu se botează din nou. Dacă cineva a fost botezat cu apă în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Biserica Ortodoxă îl primește de obicei prin Mirungere, după o vreme de catehumenat, cu mărturisirea credinței ortodoxe și cu o primă mărturisire a păcatelor.
Practica este veche. Canonul 95 al Sinodului Trulan (692), ale cărui canoane Biserica Ortodoxă le primește împreună cu Sinodul al VI-lea Ecumenic, arată cum se cuvine primite felurite grupuri. Unii sunt primiți după ce înfățișează mărturii scrise și se leapădă de rătăcirile lor, iar atunci, în chiar cuvintele canonului, „îi ungem cu Sfântul Mir pe frunte, pe ochi, pe nări, pe gură și pe urechi; iar pecetluindu-i zicem: Pecetea darului Duhului Sfânt”. Pe alții, același canon rânduiește să fie primiți prin Botez. Biserica a judecat de la bun început de la caz la caz.
Se cade spus fără ocolișuri că nu există o singură regulă aplicată identic în fiecare jurisdicție ortodoxă. Primirea este hotărârea episcopului eparhiot, luată prin preotul parohiei, iar hotărârea de a boteza în loc de a mirui este o judecată despre ceea ce este sigur, nu o sentință asupra vieții creștine de mai înainte a cuiva. Dacă te gândești la acest pas, răspunsul la aproape orice întrebare ai avea este același: întreabă preotul, din vreme, și lasă-l să ducă întrebarea episcopului.
Catehumenii vin adesea neliniștiți de cât va trebui să lepede sau de cât trebuie să știe înainte de a fi primiți. Pregătirea nu este un examen și nu este, în primul rând, despre dobândirea de informații. Scriind în 1979 cuiva care se pregătea de primire, părintele Serafim Rose i-a rostit rostul într-o singură frază, care rămâne cea mai bună rezumare cu putință.
Vii la Ortodoxie ca să-L primești pe Hristos, și aceasta să n-o uiți niciodată.
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 3 mai 1979, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Ce este pecetea și ce nu este
Mirungerea nu este o absolvire de școală, nu este o răsplată și nu este un certificat de izbândă. Pecetea se pune peste oameni care nu au făcut nimic ca să o merite — tocmai de aceea o poate primi un prunc de câteva săptămâni. Și nici nu este o amuletă. Scriitorii ortodocși au avertizat veacuri de-a rândul împotriva obiceiului de a trata cele sfinte ca și cum ar lucra mecanic asupra cuiva care nici măcar nu privește într-acolo.
Înțeleasă cum se cuvine, ea este un început, nu un sfârșit. Duhul se dă întreg; învățarea vieții întru El ia restul vieții și se face pe calea obișnuită: prin rugăciune, prin Sfânta Liturghie, prin spovedanie și prin îndatoririle neînsemnate ale milosteniei. Cea mai mare parte a acestei osteneli nu arată, din afară, ca nimic.
Dacă ai citit până aici venind din altă tradiție creștină, nimic din cele scrise nu este o învinuire. Părintele Serafim Rose — un convertit american, a cărui mamă era protestantă și al cărui tată se făcuse protestant — a rostit lucrul acesta într-un chip pe care parohia noastră îl împrumută bucuroasă, punând formularea pe seama părintelui Dimitri Dudko.
Se cuvine să-i privim pe cei neortodocși ca pe niște oameni cărora Ortodoxia nu li s-a descoperit încă, ca pe niște oameni care sunt ortodocși în putere
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)
Dacă vrei să vezi cu ochii tăi
Botezurile și primirile la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Kovan nu sunt ceremonii private. Oricine poate sta și privi, iar cei mai mulți află că un ceas de privit răspunde la mai multe întrebări decât o seară de citit. Dacă întrebi cu toată seriozitatea, vorbește cu unul dintre clericii parohiei; nicio îndatorire nu ține de faptul de a întreba și niciun calendar nu ți se cere să fie respectat.
Ușa pe care o deschide Mirungerea nu este ușa unui club. Este ușa către o viață de pocăință, mai înceată și mai simplă decât se așteaptă cei mai mulți convertiți, și către împărtășire, care este rostul a toate.