Există un păcat care nu poate fi iertat?
Pentru oricine a făcut ceva grav, aceasta este întrebarea de sub toate celelalte: s-a sfârșit totul? Răspunsul ortodox este că, pentru cel ce se pocăiește, nu există păcat pe care mila lui Dumnezeu să nu-l poată atinge. Biserica nu micșorează greșelile grele; adulterul, trădarea, abuzul de încredere și violența sunt numite pe nume. Dar ea învață că Dumnezeu dorește întoarcerea păcătosului și nu pieirea lui și că ușa pocăinței rămâne deschisă cât ține viața.
Cuvântul grecesc pentru pocăință, metanoia, înseamnă schimbare a minții: o întoarcere a întregului om de la o direcție la alta. Nu este mai întâi un sentiment de vinovăție. Vinovăția o poate însoți, dar inima pocăinței este hotărârea de a te întoarce și credința că poți. Apostolul scrie: „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept, ca să ne ierte nouă păcatele” (1 Ioan 1:9 ascultă în Biblia audio). Cuvintele sunt limpezi și se adresează celor care au păcătuit.
Ce arată Scriptura despre cădere și ridicare?
Evangheliile dau modelul în viața lui Petru. În noaptea prinderii lui Hristos, el s-a lepădat de trei ori că-L cunoaște, iar când a cântat cocoșul a ieșit afară și a plâns cu amar (Luca 22:54-62 ascultă în Biblia audio). După înviere, Iisus îl întreabă de trei ori: „Simone al lui Iona, mă iubești?” și de fiecare dată îl așază din nou în slujba lui: „Paște mieii Mei” (Ioan 21:15 ascultă în Biblia audio). Întreita întrebare răspunde întreitei lepădări. Omul care a căzut cel mai la vedere este cel căruia i se încredințează turma.
Pilda fiului risipitor dă același mesaj din partea Tatălui. Fiul și-a risipit moștenirea și s-a întors acasă gândind să fie slugă; dar „încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat” (Luca 15:20 ascultă în Biblia audio). Observă că tatăl aleargă, iar cuvântul pregătit de fiu este tăiat de primire. Pentru credinciosul care a căzut, aceste două scene sunt chipurile evanghelice obișnuite ale ceea ce se poate aștepta. Poți asculta ambele în Biblia audio.
Ce putem învăța din Psalmul 50 al lui David?
Căderea regelui David este printre cele mai cunoscute din Vechiul Testament: adulterul, apoi moartea pusă la cale a unui ostaș credincios, când a fost mustrat de proorocul Natan (2 Regi 12). Tradiția îi atribuie Psalmul 50 în numerotarea Septuagintei (Psalmul 51 în multe Biblii moderne), pe care Biserica Ortodoxă îl folosește în toate slujbele sale și pe care fiecare creștin ortodox îl poate rosti pe de rost. „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” este strigătul lui de început (Psalmul 50:1 ascultă în Biblia audio).
Psalmul este un model de pocăință tocmai pentru că nu caută scuze. Numește păcatul, cere o inimă curată și spune: „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Viața lui David n-a mai fost aceeași după aceea; urmările în casa lui au fost grele. Dar a rămas în poporul lui Dumnezeu, iar psalmul a devenit rugăciunea nenumăraților pocăiți. Pocăința, ne învață el, nu șterge toate urmările; ea pune capăt despărțirii de Dumnezeu. Despre cum să începi a te ruga astfel, vezi ghidul nostru de rugăciune pentru începători.
Care este pilda Mariei Egipteanca?
Biserica o pomenește pe Sfânta Maria Egipteanca la 1 aprilie și în Duminica a cincea din Postul Mare. După Viața ei, atribuită în mod tradițional lui Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ea a plecat de acasă la doisprezece ani și a trăit șaptesprezece ani în desfrânare la Alexandria. Plecând la Ierusalim pentru Înălțarea Sfintei Cruci, n-a putut intra în biserică până ce s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului; apoi a trecut Iordanul și a trăit ca pustnică în pustie. Monahul Zosima a întâlnit-o cam cu un an înainte de moartea ei și a împărtășit-o.
Istoricii moderni dezbat amănuntele Vieții, iar Biserica nu cere nimănui să socotească fiecare element o biografie verificată. Pentru ce ne este dată ea este chipul: că un om pe care lumea l-ar trece la pierderi poate deveni sfânt. Locul ei în ciclul Postului este voit. La mijlocul postului, Biserica pune înaintea credincioșilor un chip de pocăință atât de deplină, încât este citit ca o făgăduință. Despre cum înțelege Biserica sfințenia, vezi mai mult în articolul nostru despre ce face un sfânt.
Ce este canonul (epitimia) și este el o pedeapsă?
În înțelegerea ortodoxă, canonul (epitimia) este leac și nu pedeapsă. Sinodul al VI-lea Ecumenic (Trulan, canonul 102) îi asemuiește pe cei ce primesc spovedanii cu medicii, care trebuie să cântărească starea păcătosului și roadele pocăinței lui și apoi să aleagă un tratament: mai aspru pentru unii, mai blând pentru alții, niciodată atât de aspru încât să împingă pe cineva la deznădejde, nici atât de ușor încât să-l facă nepăsător. Canonul trimite înapoi la practica învățată de Sfântul Vasile cel Mare.
Aceasta lămurește de ce canoanele diferă atât de mult. Unuia i se poate cere să citească zilnic o anumită rugăciune, să se abțină o vreme de la Împărtășanie, să repare paguba sau să facă fapte de milostenie. Altuia i se poate cere puțin. Ținta este vindecarea omului, iar preotul este cel căruia i s-a încredințat diagnosticul. Greșeala cea mai des întâlnită este a socoti canonul un preț plătit pentru a cumpăra iertarea; iertarea este dată deja în Taină, iar canonul este pentru însănătoșire. Tabloul întreg este în articolul nostru despre Spovedanie.
Dar clericii care au căzut?
Aici Biserica este mai prudentă, pentru că preotul sau episcopul poartă o încredere publică. După tradiția canonică, clericul care cade în păcat greu este de obicei îndepărtat din slujire, ceea ce este o apărare pentru oamenii încredințați lui și, într-un fel, pentru cleric însuși. Îndepărtarea din slujire nu este îndepărtare din Biserică. Clericul caterisit rămâne creștin, se poate pocăi, poate fi iertat și poate fi mântuit. Dacă și cum ar putea fi vreodată repus în vreo slujire este treaba episcopului și a canoanelor, iar în practica obișnuită întoarcerea la altar nu se acordă.
Această deosebire între slujire și mântuire contează și pentru mireni. Un scandal în Biserică nu înseamnă că păcătosul este dincolo de orice ajutor și nici că mila Bisericii este o minciună. Nu scuză nici abuzul asupra celor vulnerabili, pentru care prima datorie a Bisericii este ocrotirea; acolo unde s-a săvârșit o infracțiune, trebuie implicate autoritățile civile. Pentru întrebări despre cum trebuie să se poarte un părinte duhovnicesc în asemenea situații, vezi articolul nostru despre părinții duhovnicești.
De ce este deznădejdea primejdia mai mare?
Doi ucenici L-au trădat pe Hristos în aceeași noapte. Petru a plâns și s-a întors. Iuda, cuprins de remușcare, a plecat și s-a spânzurat (Matei 27:3-5 ascultă în Biblia audio). Tradiția citește deosebirea nu în mărimea păcatelor lor, ci în ce a făcut fiecare după aceea: unul s-a întors spre Domnul, celălalt s-a întors de la posibilitatea milei. Din acest motiv, Părinții socotesc deznădejdea mai primejdioasă decât căderea însăși, fiindcă ea închide chiar ușa prin care vine vindecarea.
De aceea scriitorii ortodocși vorbesc de judecată și de iad fără a le face amenințări împotriva celui pocăit. Scopul lor este să trezească pe om și nu să-l zdrobească. Legătura dintre mila lui Dumnezeu și judecata de apoi este tratată în articolul nostru despre rai și iad. Omul care se teme, se rușinează și este sigur că este dincolo de orice ajutor este totuși, în ochii Bisericii, un om la începutul unui drum.
Care sunt primii pași practici?
Întâi, oprește păcatul, pe cât stă în puterea ta, și caută siguranța oricui este rănit. Al doilea, vorbește cu un preot și fă o spovedanie; dacă nu te-ai spovedit niciodată, spune-i, și te va îndruma. Al treilea, primește îndrumarea dată, inclusiv canonul, ca leac. Al patrulea, dacă ai făcut rău altcuiva, caută să repari acolo unde este sigur și potrivit, cu sfatul preotului. Al cincilea, ține o regulă simplă de rugăciune, iar rugăciunea Psalmului 50 este un bun început.
În sfârșit, așteaptă-te să ia timp. Pocăința nu este un moment, ci o direcție ținută ani de-a rândul, și vor fi zile de descurajare. Rămâi în viața parohiei, împărtășește-te când preotul te binecuvântează, și vino la slujbe chiar când te simți nevrednic; învățătura Bisericii este că acolo se dă leacul. Nimic din cele de aici nu înlocuiește sfatul unui preot. Dacă ești în suferință sau în primejdie de a-ți face rău, te rugăm să iei legătura fără întârziere cu un medic sau cu serviciile de urgență.
