O întrebare care merită pusă pe îndelete
Cine a crescut într-o biserică evanghelică sau nedenominațională și începe să vină la Sfânta Liturghie ajunge de obicei la aceeași întrebare într-o lună sau două. Biblia este purtată în procesiune, tămâiată, sărutată și citită cu glas tare la fiecare slujbă. Alături de ea stau însă sinoade, canoane, Părinți și o mulțime de obiceiuri moștenite. Unde stă de fapt autoritatea? Întrebarea este îndreptățită și merită un răspuns drept, nu o lozincă.
Sunt de față două răspunsuri. Unul este principiul Reformei numit de obicei sola scriptura. Celălalt este descrierea ortodoxă a Sfintei Tradiții. Ele se deosebesc cu adevărat, iar articolul de față nu se va preface că n-ar fi așa. Dar cel dintâi trebuie spus așa cum îl spun cei mai buni apărători ai lui, fiindcă o poziție răsturnată în caricatură nu a fost câtuși de puțin întâmpinată.
Ce susține de fapt sola scriptura
Principiul spune că Sfânta Scriptură este regula ultimă și îndestulătoare pentru credința și viața creștină: tot ce este de trebuință pentru mântuire fie este așezat limpede în Scriptură, fie poate fi scos din ea printr-o judecată sănătoasă și necesară. Mărturisirea de la Westminster din 1646 o spune aproape în aceste cuvinte, în capitolul ei dintâi. Niciun sinod, niciun episcop și niciun obicei nu poate lega conștiința așa cum o leagă Scriptura.
Luați seama la ceea ce se ferește să spună această afirmație. Ea privește cuvântul cel din urmă, nu singurul cuvânt. Scriptura este instanța ultimă de apel; celelalte autorități pot învăța, sfătui și convinge, iar de la ele se și așteaptă aceasta. Ceea ce nu pot face este să treacă peste textul căruia îi sunt ele însele răspunzătoare.
Locurile cel mai des citate sunt II Tim. 3:16-17, unde Scriptura este numită insuflată de Dumnezeu și de folos, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul pregătit pentru orice lucru bun; F.A. 17:11, unde bereenii cercetează zilnic Scripturile ca să vadă dacă lucrurile spuse de apostol sunt așa; și mustrarea Domnului din Mc. 7 către cei care lasă la o parte porunca lui Dumnezeu ca să-și țină propriul obicei. Sunt texte serioase și niciun cititor ortodox nu se cuvine să le alunge cu mâna.
De ce a fost formulat tocmai atunci
Principiul nu a apărut din senin. A fost bătut pe nicovală într-o Biserică apuseană care trecuse prin schisma papală începută în 1378, când pretendenți rivali se afuriseau unul pe altul, iar o vreme trei bărbați își spuneau fiecare papă; prin o lungă dispută despre aceea dacă sinodul stă deasupra papei; și printr-un negoț cu indulgențe care li s-a părut multor oameni sinceri vânzarea a ceea ce nu poate fi vândut.
Într-o asemenea așezare, întrebarea unde se află instanța de apel nu este un exercițiu academic. Dacă autoritățile văzute se contrazic între ele, iar unele dintre ele sunt vădit de vânzare, creștinul are nevoie de un pământ sub picioare care să nu fie doar afirmația celui ce ține scaunul în anul acela. Reformatorii au găsit acel pământ în textul Scripturii. Orice am încheia în cele din urmă despre răspunsul lor, apăsarea care l-a născut a fost reală, iar oamenii care au simțit-o nu erau ușuratici.
Ce nu înțeleg prin el cei mai buni apărători ai săi
Se presupune adesea că sola scriptura înseamnă Biblia și nimic altceva, tâlcuită de mine. Cei care o expun cu mai multă grijă au tăgăduit statornic aceasta. Istoricul Heiko Oberman a deosebit două atitudini medievale târzii față de tradiție, una care socotea Scriptura și tradiția un singur curent, iar cealaltă două izvoare de sine stătătoare, și a susținut că reformatorii voiau să o recupereze pe cea dintâi, nu să desființeze tradiția ca atare.
Studiul lui Keith Mathison, The Shape of Sola Scriptura (Forma principiului sola scriptura), apărut în 2001, a pornit de la această deosebire și a susținut pe larg că biblicismul individualist, în care fiecare credincios este propria instanță ultimă, este o mutație de mai târziu, nu poziția Reformei. Calvin îl citează pe Fericitul Augustin aproape la fiecare pagină din Învățătura religiei creștine. Mărturisirile luterane fac apel la Părinți. Bisericile reformate și anglicane mărturisesc Crezul niceean. Cei mai mulți cititori protestanți ai acestei pagini și-au primit învățătura despre Sfânta Treime de la un sinod din veacul al IV-lea și o vor spune, dacă îi întrebi.
Așadar, neînțelegerea este mai îngustă și mai ascuțită decât pare la început. Nu este tradiție împotriva lipsei de tradiție. Este o neînțelegere despre ce anume este tradiția și despre aceea dacă predarea credinței de către Biserică face ea însăși parte din felul în care Dumnezeu dă acea credință sau este doar consemnarea unui dar împlinit în altă parte.
Ce înțeleg creștinii ortodocși prin Tradiție
Tradiția, în uzul ortodox, nu este un raft de păreri vechi. Cuvântul tălmăcește grecescul paradosis, o predare din mână în mână. Ceea ce se predă este întreaga viață a Bisericii, așa cum trăiește Duhul Sfânt în ea: Scripturile, Crezul, Sinoadele, Sfânta Liturghie, rugăciunile, icoanele, posturile, viețile sfinților și felul în care toate acestea sunt înțelese laolaltă.
Sfântul Apostol Pavel folosește cuvântul fără sfială. „Deci dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2:15). Învățătura rostită și învățătura scrisă stau într-o singură frază, sub un singur verb, fără cea mai mică urmă că a doua ar fi înlocuit-o pe cea dintâi. Biserica Ortodoxă nu a găsit niciodată un temei să le despartă.
Scriind prin anii 370, Sfântul Vasile cel Mare a spus același lucru printr-o listă de pilde. În tratatul Despre Sfântul Duh întreabă cine ne-a învățat în scris să ne însemnăm cu semnul crucii, să ne întoarcem spre răsărit la rugăciune, să binecuvântăm apa botezului și untdelemnul mirungerii, să botezăm prin trei afundări. Răspunsul lui este că acestea ne vin din învățătura nescrisă a apostolilor și că a arunca tot ce nu are chezășie scrisă ar răni Evanghelia chiar în măruntaiele ei.
Scriptura drept inimă scrisă, nu rivală
Nimic din toate acestea nu scade Biblia. În descrierea ortodoxă, Scriptura nu este una dintre mai multe autorități care se înghiontesc pentru loc; ea este inima scrisă a întregului. Nimic altceva din Tradiție nu o poate contrazice, iar tot ce mai este există ca să o poarte, să o păzească și să o deschidă. Sfânta Evanghelie stă pe Sfânta Masă. Este purtată în procesiune, tămâiată și sărutată. Niciun canon și niciun obicei nu este tratat astfel.
Cealaltă jumătate a icoanei este I Tim. 3:15, unde apostolul îi spune lui Timotei cum se cuvine să se poarte „în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” – așa sună locul în Biblia sinodală românească, iar traducerile apusene șovăie între „temelie” și „întăritură”. Imaginea este arhitecturală. Biserica este ceea ce ține adevărul ridicat, la vedere. Citite astfel, Scriptura și Biserica nu sunt concurente, ci un singur dar în două laturi: o carte ieșită dintr-o comunitate care se roagă și citită încă înlăuntrul ei.
De aceea Ortodoxia nu a dezvoltat niciodată ceva care să semene cu un oficiu în stare să dea învățături noi. Tradiția, așa cum o înțeleg creștinii ortodocși, nu are putere să adauge; toată pretenția ei este că a păstrat. Când Sinodul al VII-lea Ecumenic a apărat icoanele, în 787, argumentul nu a fost că a sosit o intuiție proaspătă, ci că această rânduială este tot atât de veche ca și credința și că decurge din Întrupare.
Teama cinstită: ajunge tradiția o îngăduință?
Iată împotrivirea, și este una bună. Dacă Biserica poate face apel la o învățătură apostolică nescrisă, ce împiedică să fie introdus orice sub acest titlu, o mie de ani mai târziu, și declarat străvechi? Reformatorii credeau că văzuseră întâmplându-se tocmai aceasta și și-au clădit principiul ca să împiedice repetarea. Cititorul care ridică această problemă nu este cârcotaș. Este atent, iar răspunsul ortodox se cuvine să fie unul adevărat.
Tradiția, în descrierea ortodoxă, nu este un mecanism de adăugare, ci o piatră de încercare pentru recunoaștere, și este una exigentă. Sfântul Vichentie de Lerins, scriind în Galia în anul 434, a dat regula citată până astăzi: să ținem credința „care a fost crezută pretutindeni, totdeauna și de toți”, pe care el o desfășura ca universalitate, vechime și consens. O învățătură care nu poate arăta toate trei nu s-a dovedit a fi Tradiție, oricât de veche ar fi și oricine i-ar fi apărătorii.
Ortodoxia deosebește totodată cu tărie Sfânta Tradiție de obiceiul local, iar Părinții au fost mai fără menajamente față de obiceiul rău decât mulți dintre admiratorii lor de azi. O expresie legată de Sfântul Ciprian al Cartaginei spune că obiceiul fără adevăr nu este decât o rătăcire îmbătrânită. Datinile vin și trec: o parohie grecească și una rusească din același oraș se vor deosebi în vreo zece feluri vizibile, fără ca vreuna dintre ele să creadă că este în joc credința.
Părintele Serafim Rose, convertit american crescut într-o familie protestantă, a atras atenția asupra aceleiași primejdii dinăuntru. În introducerea la viața Sfântului Paisie Velicicovski, i-a descris pe creștinii care urmează un obicei necercetat și înghit tot ce le-a venit din urmă, fără să întrebe vreodată de unde vine.
El socotea aceasta o primejdie serioasă, nu una măruntă, iar leacul lui era întoarcerea la izvoare, la Scriptură și la Părinți, nu apelul la ceea ce se întâmplă să facă oamenii. Instinctul acesta nu este departe de cel după care lucrau reformatorii. Cele două descrieri se deosebesc în privința locului unde fiecare se așteaptă să găsească izvoarele încă nestricate.
„Cei ce urmează un obicei neluminat sunt ei înșiși nevinovați; ei doar primesc ceea ce le-a fost «predat».”
Părintele Serafim Rose, Introducere la Blessed Paisius Velichkovsky: The Man Behind the Philokalia (Fericitul Paisie Velicicovski: omul din spatele Filocaliei) (St. Herman of Alaska Brotherhood, 1994 [1976])
Unde se despart cu adevărat cele două descrieri
Ele se despart asupra unei singure întrebări: dacă Biserica ce a primit și a recunoscut Scripturile poate fi crezută drept păstrătoarea și tâlcuitoarea lor. Sola scriptura răspunde că nu poate fi crezută până la capăt, fiindcă a greșit și poate greși iarăși, și că textul trebuie, așadar, să stea deasupra ei. Ortodoxia răspunde că Hristos a făgăduit că Duhul o va călăuzi la tot adevărul și că făgăduința nu a fost niciodată legată de buna purtare a slujitorilor ei într-un veac sau altul.
Fiecare răspuns vine cu un preț, iar amândouă părțile o știu. Poziția ortodoxă cere multă încredere într-o comunitate văzută, plină de păcătoși la toate nivelurile, iar creștinii ortodocși au dat lumii destule pricini de întrebări grele în această privință. Cealaltă poziție trebuie să dea seamă de faptul că niște cititori sinceri ai unui singur text îndestulător ajung la încheieri de neîmpăcat despre botez, despre Cina Domnului și despre rânduiala Bisericii. Protestanții cugetători s-au luptat cinstit cu această greutate vreme de patru veacuri. Nici una dintre cele două probleme nu este un argument de dispută; fiecare este o povară adevărată.
Spusă limpede, deosebirea încetează să mai fie înfricoșătoare. Ortodoxia nu susține că Scriptura ar fi neîndestulătoare, iar protestantismul nu susține că istoria ar fi fără preț. Despărțirea privește starea Bisericii înseși, iar tot restul decurge de acolo.
O ușă lăsată deschisă
Nimic din cele scrise aici nu vrea să închidă o convorbire. Părintele Serafim ținea convingerea ortodoxă tradițională că Biserica este una și că Tainele ei se dau înlăuntrul ei; a spus-o limpede, iar a o îndulci ar fi necinstit. Tot el a refuzat, hotărât și în repetate rânduri, să se pronunțe asupra locului în care stă un anume om din afara Bisericii Ortodoxe înaintea lui Dumnezeu și socotea că, atunci când alții nu văd Ortodoxia, o parte din vină se află mai aproape de casă.
Într-o scrisoare din noiembrie 1980 către o cercetătoare care întrebase dacă poate să-și numească mai departe creștini familia protestantă și catolică, el a transmis o formulare pe care o punea pe seama părintelui Dimitrie Dudko: că se cuvine să-i privim pe cei neortodocși ca pe niște oameni cărora Ortodoxia nu le-a fost încă descoperită, ca pe niște oameni care sunt în putere ortodocși. Aceasta este fraza cu care parohia noastră ar încheia mai bucuros decât cu orice argument.
Dacă ați citit până aici și nu sunteți de acord, sunteți oricum bineveniți la Liturghia de duminică din Kovan și bineveniți să vă aduceți dezacordul cu voi. Evanghelia se citește cu glas tare în mijlocul bisericii, cu fața spre oameni, înainte să se spună ceva despre ea. Puteți vedea ce fac de fapt ortodocșii cu Biblia lor și puteți judeca de acolo.
„poate că este vina noastră că nu trăim și nu propovăduim credința ortodoxă într-un fel pe care ei să-l poată înțelege”
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, în ieromonahul Damaschin, Părintele Serafim Rose. Viața și lucrările sale (St. Herman Press, 2003), cap. 84