Ce vede mai întâi cel venit pentru prima oară
Cea dintâi impresie este de chipuri. O biserică ortodoxă nu are aproape niciun perete gol: o catapeteasmă de panouri zugrăvite stă între obște și altar, alte icoane se odihnesc pe analoage în mijlocul bisericii, iar bolta este de obicei și ea ocupată. Înaintea lor ard lumânări în sfeșnice cu nisip. Oamenii intră, își fac cruce, se pleacă și sărută scândurile. Nimeni nu le lămurește nou-veniților lucrul acesta, fiindcă pentru cei crescuți cu el nu este nimic de lămurit.
Cei veniți din medii reformate, evanghelice și neafiliate ajung adesea aici cu un verset anume în minte, și bine fac. Porunca a doua nu este o împotrivire obscură, scoasă la iveală ca să stingherească. Se află în Decalog, este categorică, iar creștinul care ia Scriptura în serios este dator să întrebe despre ea. Articolul acesta încearcă să dea acelei întrebări răspunsul pe care îl merită, în loc să o alunge cu mâna.
Porunca, citită întreagă
Textul este limpede. „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești” (Ieș. 20:4-5). Citit de unul singur, locul acesta pare să încheie discuția, iar nicio înfățișare cinstită a poziției ortodoxe nu poate începe prefăcându-se că versetul ar fi neclar.
Ceea ce o complică este restul aceleiași Legi. Câteva capitole mai încolo, Dumnezeu îi poruncește lui Moise să facă doi heruvimi de aur pentru capacul ispășirii, cu fețele unul către altul și cu aripile întinse (Ieș. 25:18-20). Templul lui Solomon era săpat peste tot cu heruvimi, cu finici și cu flori deschise (III Regi 6:29). În pustie, lui Moise i s-a spus să facă un șarpe de aramă și să-l pună pe un stâlp, pentru ca oricine ar fi fost mușcat să privească la el și să trăiască (Num. 21:8-9).
Și nici cu aceasta nu se încheie discuția, în cealaltă direcție. Veacuri mai târziu, Iezechia a sfărâmat tocmai acel șarpe de aramă, fiindcă Israel începuse să-i aducă tămâie (IV Regi 18:4). Prin urmare, Scriptura și poruncește facerea unor chipuri, și consemnează nimicirea unuia. Porunca nu este o oprire de la cioplit; este o oprire de la a da unui lucru făcut ceea ce se cuvine Făcătorului. Întrebarea adevărată este la ce slujește un chip și ce anume se face înaintea lui.
Ce a schimbat Întruparea
Răspunsul ortodox se întemeiază pe o mărturisire despre Hristos, nu pe una despre artă. „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (In. 1:14). Sfântul Apostol Pavel Îl numește pe Hristos „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1:15). Sfântul Ioan își începe cea dintâi epistolă cu o înșiruire cu bună știință trupească: ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit.
Sfântul Ioan Damaschin, scriind în veacul al VIII-lea, pe când disputa era în toi, a așezat argumentul în doi pași. Mai întâi primește pe de-a-ntregul împotrivirea: „cine poate face o închipuire a lui Dumnezeu celui nevăzut, netrupesc, necircumscris și fără de formă? A da, așadar, formă Dumnezeirii este culmea nebuniei și a necinstirii de Dumnezeu.” Tocmai de aceea, spune el, chipurile lui Dumnezeu erau neobișnuite sub Lege. Apoi vine întorsătura: după ce Dumnezeu „S-a făcut cu adevărat om pentru mântuirea noastră”, a viețuit pe pământ și a fost văzut, ceea ce fusese văzut a putut fi consemnat (Dogmatica, cartea a IV-a, cap. 16).
Așadar, poziția ortodoxă nu este că porunca a doua ar fi fost desființată. Este că Dumnezeu Însuși a dat asemănarea pe care niciun om nu ar fi putut-o născoci. Creștinul care Îl zugrăvește pe Hristos nu își închipuie firea dumnezeiască; îl înfățișează pe un Om născut în Betleem și răstignit sub Ponțiu Pilat. De aceea, întrebarea despre icoane a fost tratată dintotdeauna în Răsărit ca o întrebare despre dacă Întruparea a fost reală.
Veacul în care Biserica s-a certat pe tema aceasta
Disputa nu a fost una liniștită. Începând cam din anul 726, împăratul Leon al III-lea a început să scoată chipurile din locurile publice, iar vreme de aproape un veac politica împărătească a fost împotriva lor. Monahi și episcopi care au apărat icoanele au fost scoși din scaune, surghiuniți, iar unii uciși. În 754, un mare sinod adunat la Hieria a osândit cu totul facerea chipurilor, iar susținătorii lui credeau că curăță Biserica de idolatrie.
Cei care au apărat icoanele au răspuns pe temeiuri hristologice. Dacă Hristos nu poate fi zugrăvit, spuneau ei, atunci sau omenitatea Lui nu era deplină, sau dumnezeirea Lui se amesteca cu ea. Disputa a ținut zeci de ani și a costat vieți de amândouă părțile.
În 787, împărăteasa Irina și patriarhul Tarasie au adunat la Niceea un sinod pe care Biserica Ortodoxă îl socotește al VII-lea Ecumenic. Iconoclasmul s-a întors sub Leon al V-lea, din 815, și a fost curmat pentru totdeauna în 843, când împărăteasa Teodora și patriarhul Metodie au așezat icoanele la loc. Această așezare la loc se prăznuiește și astăzi în cea dintâi duminică a Postului Mare, ca Duminica Ortodoxiei, când parohiile își poartă icoanele în procesiune.
Ce a definit, de fapt, Sinodul al VII-lea
Sinodul nu a spus pur și simplu că icoanele sunt îngăduite. A făcut o deosebire, în scris, iar deosebirea aceasta este miezul lucrului. Chipurile lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale îngerilor și ale sfinților se cuvin așezate în biserici și în case, iar „acestora să li se dea cuvenita sărutare și cinstitoare închinăciune” — în grecește timetiké proskynesis — „iar nu adevărata adorare a credinței noastre (latreía), care se cuvine numai firii dumnezeiești”.
Temeiul lui este un principiu pe care Sfântul Vasile cel Mare îl rostise cu patru veacuri mai devreme: „căci cinstea dată chipului trece la cel înfățișat de chip, iar cel ce cinstește chipul cinstește în el pe cel zugrăvit.” Icoana nu este un capăt de drum. Tot ce i se aduce călătorește mai departe.
Niceea a răspuns de-a dreptul și împotrivirii scripturistice, citind porunca cu luare-aminte. A băgat de seamă că Scriptura spune că închinăciunea se cuvine dată lui Dumnezeu, dar nu adaugă cuvântul „numai”, de vreme ce cuvântul grecesc acoperă tot, de la o plecăciune între prieteni până la adorarea lui Dumnezeu; pe când, când vine vorba de slujire, textul adaugă într-adevăr îngrădirea. „Lui Unuia să-I slujești”, citează sinodul, „căci numai lui Dumnezeu Îi aducem latrie.” Cine vrea să verifice poate citi chiar cuvintele sinodului în traducere; trimiterea se află mai jos.
Ce face omul când sărută o icoană
Lasă deoparte teologia pentru o clipă și privește ce se petrece cu adevărat. O femeie intră de pe stradă, își lasă jos sacoșele, își face cruce, se pleacă și sărută colțul unei scânduri zugrăvite. Face ceea ce ar face cu mama ei într-un aeroport. Sinodul însuși a arătat lucrul acesta, băgând de seamă că verbul grecesc înseamnă deopotrivă a saluta și a săruta, și citându-l pe David, care a căzut cu fața la pământ înaintea lui Ionatan și l-a sărutat (I Regi 20:41, citat în textul sinodului după numerotarea grecească).
Merită spus la fel de răspicat și ce nu se petrece. Nimeni nu crede că lemnul poate auzi. Scândura este lemn, culoarea este pigment legat cu ou, iar dacă icoana este nimicită, sfântul nu pățește nimic. Icoana este un loc de întâlnire, nu o locuință. Cea mai apropiată comparație obișnuită este fotografia pe care o văduvă o ține lângă pat și o atinge când trece pe acolo, deși comparația este neîmplinită, fiindcă Biserica mărturisește ceva mai mult decât un simțământ: că cinstea ajunge cu adevărat la acel om și că sfinții sunt vii și se roagă.
În practică, gesturile sunt simple, iar cel venit în vizită este liber să nu facă niciunul. Creștinii ortodocși își fac cruce de două ori, sărută icoana — după obicei, pe mâini, pe picioare sau pe marginea veșmântului, nu pe față — și își fac cruce din nou. Lumânările se aprind ca un mic dar și ca o rugăciune lăsată să ardă. Nimeni nu stă să vadă dacă nou-venitul se alătură sau nu.
Unde are încă putere împotrivirea
Ar fi necinstit să lăsăm impresia că primejdia pe care o numește porunca nu s-ar fi atins niciodată de viața ortodoxă. S-a atins. Uneori, oamenii chiar tratează o anume icoană ca pe o amuletă, sau o candelă ca pe o asigurare, iar scriitorii ascetici ai Bisericii înseși au spus-o fără ocolișuri, veacuri de-a rândul. Părintele Serafim Rose, el însuși convertit, a rostit acest lucru despre cele din afară ale credinței, în general, într-un chip care se potrivește aici întocmai.
Orice lucru din afară… poate ajunge o contrafacere.
Părintele Serafim Rose, citat de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 63 (St. Herman Press, 2003)
Măsura pe care Biserica și-o aplică sieși
Ocrotirea este tocmai cea numită de sinod și poate fi pusă la încercare. Ascultă ce se rostește într-o biserică ortodoxă și ia seama cui i se vorbește. Rugăciunile dinaintea unei icoane a lui Hristos sunt adresate lui Hristos. Rugăciunile dinaintea icoanei unui sfânt îl roagă pe acel sfânt să se roage lui Hristos, în aceeași gramatică pe care o folosește omul când îi cere unui prieten să se roage pentru el. Nicio rugăciune ortodoxă nu este adresată unei zugrăveli și nicio slujbă ortodoxă nu tratează o zugrăveală ca pe izvorul a ceva.
Aceasta este o afirmație pe care cel venit o poate verifica, nu doar primi pe încredere. Stai în spate la o Priveghere, urmărește textul și vezi dacă ce se rostește se potrivește cu ce s-a descris aici. Dacă vreodată, la un om anume, cuvintele și gesturile se despart, vina este în om, iar Biserica nu a pretins niciodată altceva.
Stând în prag
Dacă vii dintr-o tradiție care și-a ținut pereții goi din evlavie față de porunca a doua, nimic de aici nu este o învinuire la adresa ta. Evlavia aceea nu este un lucru mărunt, iar Biserica Ortodoxă s-a luptat un veac întreg cu aceeași grijă. Ortodoxia a ieșit altfel într-un singur punct: ea ține că, atunci când Dumnezeu a luat trup, S-a făcut cu putință de zugrăvit, iar apărătorii icoanelor socoteau că refuzul chipului, dus până la capăt, ar pune sub semnul întrebării realitatea acelui trup. Acesta este raționamentul ortodox, așezat spre a fi cântărit, nu spre a fi impus.
Mai este ceva de spus, și privește mai degrabă la noi decât la cine citește. Disputele despre icoane sunt adesea pierdute înainte de a începe, fiindcă ceea ce întâlnește mai întâi un străin nu este teologia, ci oamenii care stau sub zugrăveli. Părintele Serafim Rose, scriind în 1980 cuiva care întreba, a pus răspunderea acolo unde o parohie ar trebui să fie gata să o primească, iar parohia aceasta preferă să-l citeze împotriva ei înseși decât împotriva altcuiva.
poate că este vina noastră că nu trăim și nu propovăduim credința ortodoxă într-un fel pe care ei să îl poată înțelege
Părintele Serafim Rose, scrisoare din 27 noiembrie 1980, citată de ieromonahul Damaschin în Părintele Serafim Rose: viața și lucrările sale, cap. 84 (St. Herman Press, 2003)