De ce ar alege cineva să devină monah sau monahie?
Cel mai scurt răspuns ortodox este că omul a auzit chemarea lui Hristos și vrea să o urmeze fără rezerve. Monahii nu pretind că creștinii căsătoriți ar fi de mâna a doua și nici că lumea ar fi rea. Ei spun că aceeași Evanghelie care cheamă pe cei mai mulți la viața de familie cheamă pe câțiva să dea totul rugăciunii și slujirii și că cel care este încredințat de această chemare nu trebuie să o refuze.
Chemarea este descrisă în Evanghelii în termeni simpli. Tânărului bogat, Hristos îi spune: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o dă săracilor... și vino după Mine” (Matei 19:21 ascultă în Biblia audio). Când Petru spune că ucenicii au lăsat toate, Iisus făgăduiește că nimeni care a făcut aceasta pentru El nu va rămâne fără răsplată însutită (Marcu 10:28-30 ascultă în Biblia audio). El spune și că oricine nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Lui (Luca 14:33 ascultă în Biblia audio). Monahii iau aceste cuvinte mai la propriu decât cei mai mulți dintre noi, și acesta este întreg programul lor.
Sfântul Pavel adaugă o observație practică: cel necăsătorit se îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului, fără împărțirea interesului (1 Corinteni 7:32-35 ascultă în Biblia audio). Viața monahală este organizată în jurul acestei atenții unice și neîmpărțite. Hristos Însuși Se retrăgea în locuri pustii ca să Se roage (Luca 5:16 ascultă în Biblia audio), iar tradiția monahală urmează acest exemplu.
Este monahismul o fugă de viață?
Aceasta este prima neînțelegere răspândită, iar tradiția are un răspuns pentru ea. Oamenii ajung uneori la mănăstire fugind de ceva: o căsnicie destrămată, o carieră eșuată, o durere. Egumenii și starețele cu experiență știu aceasta și verifică. Cel care vine doar ca să scape descoperă de obicei, în câteva săptămâni, că s-a luat și pe sine cu el, cu toate obiceiurile și resentimentele, într-o încăpere mai mică și cu mai puține distrageri.
Scriitorii ortodocși îl descriu de aceea pe monah ca pe un om care nu a părăsit lupta, ci a ales forma ei cea mai grea. Părinții pustiei numeau această viață un război împotriva patimilor, iar primii monahi vorbeau despre ea ca despre o mucenicie fără vărsare de sânge. Cel care intră în mănăstire ca să evite oamenii află curând că obștea este partea cea mai grea. La fel e și cu teama de eșec, care nu face o chemare. Ceea ce face o chemare, spun Părinții, este iubirea și o convingere statornică, încercată în timp.
O a doua înțelegere greșită este că monahii și monahiile ar fi fanatici sau ar fi fugit de răspundere. În practică, o mănăstire este un loc de muncă, cu ferme, ateliere, ospitalitate, pictură de icoane, traduceri și grija pentru pelerini. Ziua monahală este clădită și pe rugăciune, și pe muncă.
De unde provine monahismul ortodox?
Monahismul în forma lui creștină începe în Egipt. Sfântul Antonie cel Mare (cca 251-356), un tânăr proprietar, a fost mișcat de versetul despre vânzarea averii, și-a împărțit bunurile și s-a dus să trăiască în singurătate în pustie; relatarea vieții sale scrisă de Sfântul Atanasie al Alexandriei, în jurul anului 360, a dus idealul în toată lumea creștină. El este numit părintele monahismului, deși nu a fost primul ascet.
Sfântul Pahomie (cca 292-348) a făcut pasul următor. Și-a întemeiat prima mănăstire la Tabennisi, în Tebaida egipteană, între aproximativ 318 și 323 și a orânduit monahii într-o obște cu masă comună, avere comună și o regulă scrisă. Până la moartea sa, opt mănăstiri urmau îndrumarea lui. Cele două tipare, cel singuratic și cel de obște, au mers una lângă alta în Biserică de atunci încoace.
Tradiția a trecut în Palestina, Siria și Capadocia, apoi la Constantinopol și în Muntele Athos, unde Marea Lavră a fost întemeiată în 963 de Sfântul Atanasie Athonitul. A ajuns în Rusia prin Lavra Pecerska din Kiev și, mai târziu, prin Sfântul Sergiu de Radonej (1314-1392), a cărui mănăstire a Sfintei Treimi de lângă Moscova a devenit model pentru vreo patruzeci de așezăminte ale ucenicilor săi. Nordul rusesc, cu Valaam, și Optina în secolul al XIX-lea au continuat șirul. Un exemplu cunoscut al aceleiași tradiții este Mănăstirea Pecerska din Pskov, întemeiată în 1473.
Care sunt voturile monahale?
Monahii ortodocși făgăduiesc trei lucruri la tunderea în monahism: ascultarea, neavuția și castitatea. Unele obști adaugă stabilitatea, făgăduința de a rămâne într-o singură mănăstire. Neavuția înseamnă că monahul nu are nimic al lui; chilia, cărțile și hainele lui le ține cu îngăduința egumenului. Castitatea înseamnă celibat, o dăruire pe viață a iubirii și atenției către Dumnezeu fără o familie proprie.
Ascultarea este rădăcina celor trei și este explicată pe larg în Ce este ascultarea într-o mănăstire ortodoxă? Voturile se fac pe trepte, de la novice la primele trepte ale tunderii și apoi la schima cea mare, iar treptele sunt descrise în Treptele tunderii în monahism.
Voturile nu sunt voturi de mizerie. Tradiția spune că ele sunt un mod de a înceta să fii stăpânit de averile și de poftele tale. Se mai spune adesea că monahul nu este mort lumii, ci mort voii sale proprii, și deci liber să iubească.
Cum devine cineva, concret, monah sau monahie?
Nimeni nu este primit la ușă. Un bărbat sau o femeie care vrea să intre într-o mănăstire o vizitează de obicei o vreme, vorbește cu egumenul sau cu stareța și cu un duhovnic și apoi este primit ca lucrător sau trudnik. După o perioadă de încercare, este îmbrăcat ca novice, care viețuiește sub rânduială fără voturi. Perioada este de obicei de trei ani sau mai mult; Biserica vrea ca hotărârea să fie liberă și bine încercată și îngăduie novicelui să plece.
Abia după aceasta are loc tunderea, iar în Biserica Ortodoxă ea este o slujbă solemnă a Bisericii, nu o făgăduință privată: omul este îmbrăcat, primește un nume nou și începe o viață nouă. Treptele diferă de la o tradiție la alta, dar principiul este același, anume că nu trebuie să te grăbești.
Mulți monahi intră ca adulți, după studii, muncă sau o căsnicie încheiată prin văduvie. Vârsta unui novice obișnuit variază foarte mult. Mănăstirea va întreba de obicei despre obligațiile de familie, sănătate și datorii, ca omul să nu folosească mănăstirea pentru a scăpa de datorie. Faptul că un convertit ortodox precum părintele Serafim Rose a putut întemeia o mică frăție în California arată că chemarea nu este legată de o singură cultură; vedeți Cine a fost părintele Serafim Rose?
Ce fac monahii și monahiile toată ziua?
Prima lucrare este rugăciunea. Ziua monahală este construită în jurul slujbelor, de obicei Vecernia, Utrenia și Sfânta Liturghie, cu Rugăciunea lui Iisus și citirea Psaltirii în chilie. Munca ce umple restul zilei variază după mănăstire: grădinărit, copt pâine, iconografie, legătorie de cărți, ospitalitate, învățământ și grija pentru bolnavi.
Rugăciunea monahală nu este doar spre folosul monahului. Monahul se roagă pentru toată Biserica și pentru lume, pentru cei vii și pentru cei adormiți, iar mănăstirile țin de multă vreme liste de nume în acest scop. Un mirean obișnuit care roagă o mănăstire să se roage pentru o rudă bolnavă folosește această străveche slujire; vedeți De ce se roagă creștinii ortodocși pentru cei adormiți. Tradiția vorbește despre viața monahală ca despre una „îngerească”, fiindcă monahul încearcă să-și dăruiască ziua laudei, așa cum fac îngerii.
Bătrânii și egumenii din mănăstiri sunt consultați de mireni, care găsesc în ei o formă de sfat pe care n-o află în altă parte. Natura acestui rol și primejdiile lui sunt descrise în Părintele duhovnicesc și bătrânii.
Ce poate lua din monahism cineva din afara mănăstirii?
Cei mai mulți cititori nu vor deveni monahi, iar Biserica nu le cere aceasta. Tradiția monahală este totuși un dar pentru toți. Ea ține vie ideea că rugăciunea este o formă de muncă, că tăcerea este o disciplină și că averile sunt un mijloc, nu un scop. Un mirean care ține o rânduială zilnică de rugăciune, practică ospitalitatea și postește după rânduiala Bisericii împrumută de la mănăstire.
Dacă vă simțiți atrași înșivă de viața monahală, primii pași chibzuiți sunt modești: întrebați-l pe preotul parohiei, vizitați o mănăstire ca pelerin, vorbiți cu un duhovnic și, mai presus de toate, nu hotărâți în grabă. Monahii înșiși spun că primul an al unei chemări este de obicei anul îndoielilor și că o chemare se arată în timp. Cine vine dintr-un alt mediu religios poate găsi folositor să citească Religiile răsăritene și căutătorul occidental, care compară calea creștină cu alte forme de renunțare.
Puteți urmări ritmul unei mănăstiri de departe: pagina Sfintei Liturghii și calendarul bisericesc arată sărbătorile și posturile pe care le țin monahii, iar Biblia audio cuprinde Psalmii pe care ei îi cântă. Cartea Sfinți de toate zilele și alte povestiri oferă o imagine a vieții unei mănăstiri care atinge mai multe dintre aceste teme, deși acest articol se sprijină pe Scriptură și pe Părinți, nu pe carte.
