Ce înseamnă ascultarea într-o mănăstire ortodoxă?
Cuvântul grecesc este ipakoi, care înseamnă literal „a asculta de dedesubt”: a auzi ceva și a lucra după aceea. Echivalentul slavon, poslușanie, are aceeași rădăcină ca verbul „a asculta”, iar cuvântul rusesc se folosește și într-un al doilea sens. O lucrare monahală, fie că e vorba de spălat oale, de copt pâine sau de copiat o listă de nume, se numește ea însăși „ascultare”. Când se întreabă un novice care îi este ascultarea, se înțelege, în limbaj simplu, ce lucrare i s-a dat.
Viața monahală clasică se sprijină pe trei voturi: ascultarea, neavuția și castitatea. Dintre ele, tradiția socoate ascultarea drept cea mai de temelie, fiindcă ea ajunge la rădăcina celorlalte două. Cine renunță la bani, dar nu la voia sa, și-a păstrat tocmai ceea ce are mai de preț. Pentru tabloul mai larg al chemării monahale, vedeți De ce devin oamenii monahi și monahii?
Cuvântul ascultare poartă astăzi asocieri grele, de la disciplina militară la abuzurile grupurilor autoritare. Scriitorii ortodocși nu trec cu vederea acest lucru. Ei susțin că ascultarea în Biserică este un act liber și iubitor și că numai pentru că este dată liber poate fi de vreun folos.
De ce încep novicii la bucătărie și la brutărie?
Cel care vine într-o mănăstire nu începe cu un seminar despre rugăciune. I se dau lucrări: bucătăria, brutăria, curățenia, grădina de legume, grajdul, arhondaricul. Novicele este o persoană aflată la încercare, iar etapa dinaintea tunderii este descrisă în Treptele tunderii în monahism.
Motivul este practic și psihologic, nu doar duhovnicesc. Multe dintre patimile care îl tulbură pe om în rugăciune sunt scoase la iveală de munca obișnuită: nervozitatea față de un coleg lent, mândria pentru o pricepere, supărarea de a fi trimis la ceva ce pare fără rost, dorința de a fi mulțumit. În liniștea chiliei aceste lucruri se ascund; la chiuvetă ies la vedere. Scriitorii monahali observă adesea că rugăciunea se verifică după felul în care se poartă omul în bucătărie.
Munca este și un mod de a învăța să nu fii autorul propriei zile. Un novice căruia i se spune să lase o lucrare neterminată și să meargă să ajute în altă parte este învățat că lucrarea nu a fost niciodată scopul. Scopul era omul, iar ceea ce se formează în el este luarea-aminte la ceilalți și încrederea. De aceea tradiția monahală descrie ascultarea ca pe o școală, cu propria ei programă lentă, și nu ca pe un set de reguli.
Este ascultarea monahală despre libertate sau despre servilism?
Răspunsul ortodox este că ea e menită să ducă la libertate. Voia proprie, în viziunea tradiției, nu este libertate, ci un fel de robie față de impulsuri, stări de spirit și slavă deșartă: omul care face mereu ce vrea este în mare măsură la cheremul a ceea ce se întâmplă să-și dorească. Tăind această voie proprie, monahul speră să învețe libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele.
Tema este veche. Avva Dorotei din Gaza, un monah din secolul al VI-lea, format sub bătrânii Varsanufie și Ioan lângă Gaza, a lăsat obștii sale un set de învățături duhovnicești, între care se află avertismente împotriva încrederii în propria judecată. Sfântul Ioan Scărarul (în jurul anului 600), scriind la Sinai, a închinat treapta a patra din Scara dumnezeiescului urcuș „ascultării fericite și pururea pomenite” și o definește printr-o mișcare făcută fără împotrivire și printr-o moarte primită de bunăvoie (Scara, treapta 4, în traducerea engleză standard). Ambii scriitori tratează ascultarea ca pe un leac pentru o boală anume: obiceiul de a te pune pe tine în centru.
Învățătorii de azi spun același lucru în alte cuvinte. Episcopul Kallistos Ware a scris că un adevărat îndrumător nu frânge voia ucenicului, ci o primește ca pe un dar. Un dar nu poate fi luat cu forța; iar aceasta este prima limită a ascultării monahale, fiindcă o mănăstire în care oamenii ar fi siliți ar distruge tocmai ceea ce există pentru a cultiva.
De ce se află ascultarea în centrul Evangheliei?
Tradiția monahală nu inventează ascultarea; o ia de la Hristos. Apostolul scrie că Hristos „S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2:8 ascultă în Biblia audio), iar aceeași epistolă înfățișează aceasta ca tipar al gândirii creștine. În Ghetsimani, El se roagă: „nu voia Mea, ci a Ta să se facă” (Luca 22:42 ascultă în Biblia audio). Epistola către Evrei adaugă că, deși era Fiu, „a învățat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evrei 5:8 ascultă în Biblia audio).
Ascultarea nu este aici opusul iubirii; este forma pe care o ia iubirea în relația Fiului cu Tatăl. Sfinții Părinți au văzut în ea răsturnarea alegerii lui Adam. Adam a răpit, iar noul Adam a dăruit. Smerenia pe care monahul încearcă să o dobândească este aceeași smerenie, descrisă pe larg în Smerenia în creștinismul ortodox.
Evanghelia după Luca consemnează că, după întâmplarea din templu, copilul Iisus a coborât cu părinții Săi și „le era supus” (Luca 2:51 ascultă în Biblia audio). Chiar și în familia din Nazaret, tiparul era același. Orice s-ar mai spune despre ascultarea monahală, temeiul ei este pilda lui Hristos.
Unde sunt limitele ascultării?
Limitele sunt tot atât de importante ca practica. Ascultarea nu se datorează unei porunci de a păcătui. Când sinedriul le-a interzis apostolilor să propovăduiască, Petru a răspuns: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Faptele Apostolilor 5:29 ascultă în Biblia audio). Niciun egumen nu are autoritatea de a porunci ceea ce Evanghelia interzice, iar un novice căruia i se spune să mintă, să fure sau să facă rău altuia nu este legat. Scriitorii bisericești spun și că o îndrumare care strică sănătății, îndatoririlor de familie sau conștiinței trebuie pusă în discuție deschis, nu pur și simplu împlinită.
Părinții adaugă o a doua limită: îndrumătorul însuși este un împreună-slujitor, nu un prooroc. Tradiția, așa cum o rezumă episcopul Kallistos, avertizează împotriva tratării unui bătrân ca pe un oracol și notează că îndrumătorul se poate înșela. Se spune că mai mulți sfinți ortodocși, între ei Sfântul Serafim de Sarov, au afirmat că ei înșiși se înșelau uneori când vorbeau din mintea lor, nu din har. Un ucenic care își predă cu totul judecata devine pradă ușoară a iluziei. Primejdia este descrisă în Amăgirea duhovnicească (prelest).
În sfârșit, jertfirea totală a voii aparține mănăstirii, unde ea este dată, într-o obște cunoscută, unui egumen cunoscut, de-a lungul anilor. Învățătorii ortodocși insistă că ea nu poate fi cerută mirenilor de un preot de parohie și că o relație care face omul fricos, dependent sau incapabil să hotărască ceva de unul singur este un motiv de a face un pas înapoi și de a cere sfat altcuiva. Dacă vă aflați într-o asemenea situație, vorbiți cu duhovnicul sau cu episcopul dumneavoastră.
Cum poate un mirean să practice ascultarea fără jurăminte?
Jurămintele sunt pentru monahi, dar chemarea Evangheliei la ascultare este pentru toți. Epistola către Evrei spune: „Ascultați de mai-marii voștri și vă supuneți lor, căci ei priveghează pentru sufletele voastre” (Evrei 13:17 ascultă în Biblia audio). Creștinul mirean o trăiește într-o formă mai discretă: participând la slujbele la care s-a hotărât să participe, ținând posturile Bisericii, spovedindu-se regulat și primind sfatul unui preot ca sfat, cântărit prin Scriptură și prin Părinți. Postul ortodox este cea mai obișnuită școală a ascultării pentru mireni, fiindcă rânduiala este stabilită de Biserică, nu de pofta cuiva.
O bună parte din ascultarea mirenilor se află și în îndatoririle obișnuite. Un părinte care se scoală noaptea, un lucrător care termină bine o treabă plictisitoare, un soț care cedează într-o chestiune mică fac ceea ce face novicele la bucătărie. Părinții ar numi aceasta pregătirea neobservată a voinței. Rânduiala pocăinței, în care un creștin își rostește greșelile înaintea unui preot, este și ea o formă a ei: vedeți De ce ne mărturisim păcatele unui preot?
Pentru cel care se gândește la o relație mai apropiată cu un părinte duhovnicesc, drumul chibzuit este cel recomandat de Biserică: să-și dea timp, să observe roadele vieții omului și să înceapă cu sfaturi obișnuite. Vedeți Părintele duhovnicesc și bătrânii.
Ce poate lua oricine din această tradiție?
Două lucruri se desprind. În primul rând, dispoziția de a fi îndreptat este semn de sănătate, nu de slăbiciune, iar cel care nu poate primi îndrumare de la nimeni este rareori liber în sensul în care își închipuie. În al doilea rând, ascultarea nu este un mod de a scăpa de răspundere. Tradiția monahală cere conștiinței mai mult decât îi ia, fiindcă ucenicul trebuie să discearnă, în rugăciune, când o poruncă este una pe care o poate urma.
Ascultarea Evangheliei citite cu voce tare este un bun început pentru exersarea ascultării care stă la rădăcina cuvântului grecesc. Puteți urmări slujbele pe pagina Sfintei Liturghii și anul bisericesc în calendarul bisericesc, iar pasajele citate aici le puteți asculta în Biblia audio. Cartea de amintiri Sfinți de toate zilele și alte povestiri atinge ascultarea monahală în mai multe capitole, dar acest articol se sprijină pe Părinți și pe Scriptură, nu pe carte.
