Ce este pronia în creștinismul ortodox?
Cuvântul grecesc pentru pronie este pronoia, literal, chibzuire dinainte. În uz creștin înseamnă că Dumnezeu nu face lumea și apoi o părăsește, ci o susține și poartă de grijă ei în fiecare clipă. Sfântul Ioan Damaschin, în rezumatul său al credinței, socotește pronia grija pe care Dumnezeu o poartă pentru tot ce există și o așază în cadrul învățăturii despre creație: Făcătorul rămâne Purtătorul de grijă. Învățătura are rădăcini adânci în Scriptură, unde Psalmii spun că ochii tuturor spre Domnul nădăjduiesc și că El le dă hrana la vreme potrivită (Psalmul 144:15 ascultă în Biblia audio).
Evangheliile dau învățăturii forma ei cea mai personală. Iisus spune că nici o vrabie nu cade pe pământ fără voia Tatălui și că firele de păr ale capului ucenicului sunt toate numărate (Matei 10:29-31 ascultă în Biblia audio). În Predica de pe Munte, El le spune ascultătorilor să nu se îngrijoreze de hrană sau de haine, fiindcă Tatăl care hrănește păsările știe ce le trebuie (Matei 6:25-34 ascultă în Biblia audio). Ideea nu este că ucenicii nu vor fi niciodată în lipsă, ci că nimeni nu trăiește în afara privirii Tatălui.
Ortodoxia adaugă primei afirmații una a doua: pronia nu este mecanică. Grija lui Dumnezeu este personală, grija unui Tată pentru copii pe care i-a făcut liberi. De aceea pronia și rugăciunea merg împreună. Cerem pâinea cea de toate zilele fiindcă Tatăl poartă de grijă, iar actul cererii este el însuși parte din felul în care poartă El grijă de noi. Pentru o introducere practică în a te ruga astfel, vezi cum să te rogi ca creștin ortodox.
Este pronia același lucru cu destinul sau cu predestinarea?
Nu, iar deosebirea este esențială. Destinul, așa cum îl înțelegea lumea veche, este o necesitate impersonală căreia i se supun și zeii, și oamenii. Părinții au respins această concepție și astrologia care o însoțea; omiliile Sfântului Vasile cel Mare la cele șase zile ale creației argumentează împotriva afirmației că stelele ar hotărî viețile oamenilor. Pronia creștină este opusul necesității impersonale: este grija unei Persoane care cheamă la un răspuns.
Teologia ortodoxă ține și că mai-nainte-știința lui Dumnezeu nu cauzează alegerile omului. În expunerea Damaschinului, Dumnezeu prevede ce vom face liber fără ca El să ne facă să o facem și apoi își rânduiește grija în consecință. Imaginea tradițională este a unui medic care știe cum se va purta un bolnav și îl tratează având aceasta în vedere. Libertatea omului este reală. Proverbul spune că inima omului își socotește calea, dar Domnul îi îndreaptă pașii (Proverbe 16:9 ascultă în Biblia audio), iar tradiția citește în serios ambele jumătăți: noi ne facem planuri, iar grija lui Dumnezeu lucrează prin și dincolo de ce planificăm.
De aceea Ortodoxia n-a învățat niciodată că tot ce se întâmplă este voia lui Dumnezeu în același sens. Dumnezeu îngăduie răul, dar nu îl voiește, iar Părinții deosebesc ceea ce voiește Dumnezeu de ceea ce îngăduie. Biserica așază moartea unui nevinovat, fapta unui tiran și trădarea unui prieten într-o altă categorie decât frumusețea unui răsărit. Pronia nu înlătură răul din lume, dar făgăduiește că răul nu va avea ultimul cuvânt.
Ce făgăduiește de fapt Romani 8:28?
„Știm că toate lucrează împreună spre bine celor ce iubesc pe Dumnezeu” este una dintre cele mai citate propoziții din Noul Testament (Romani 8:28 ascultă în Biblia audio). Ușor este înțeleasă greșit ca o făgăduință că totul se va sfârși plăcut. Contextul spune altceva: Pavel tocmai a vorbit despre zidirea care suspină, despre suferință și despre slăbiciune și continuă întrebând dacă necazul, strâmtorarea sau prigoana ne pot despărți de iubirea lui Hristos. Făgăduința nu este că lucrurile rele sunt bune, ci că nimic nu este în afara ajungerii lui Dumnezeu și nimic nu poate despărți în cele din urmă pe credincios de El.
Vechiul Testament oferă o ilustrare în Iosif, vândut de frații săi și făcut mai târziu pitrop peste Egipt. Când îi întâlnește din nou, el spune că ei au gândit rău împotriva lui, dar Dumnezeu a gândit-o spre bine (Facerea 50:20 ascultă în Biblia audio). Iosif nu spune că fapta fraților era acceptabilă; spune că Dumnezeu a scos bine din ea. Scriitorii ortodocși s-au folosit de multă vreme de aceasta pentru a lămuri pronia: Dumnezeu nu anulează răul făcut de oameni, dar nu este învins de el.
Cea mai directă tratare patristică este Despre pronia lui Dumnezeu a Sfântului Ioan Gură de Aur, scrisă în surghiun pentru turma lui mâhnită și, se crede, pentru prietena lui Sfânta Olimpiada. Ea îndeamnă la răbdare în suferința nedreaptă și îi citează pe Iov, Iosif, David și Ștefan ca oameni care s-au încrezut în Dumnezeu când întâmplările păreau dezastru.
Există așa ceva ca o coincidență?
Creștinii ortodocși răspund de obicei că nimic nu este în afara cunoașterii lui Dumnezeu, dar că aceasta nu face din orice întâmplare un mesaj. Coincidența, în sens obișnuit, înseamnă două întâmplări fără legătură cauzală care se petrec împreună; tradiția nu spune că asemenea lucruri nu se întâmplă. Ea spune că grija lui Dumnezeu le poate folosi, cum folosește totul, și că, din partea lui Dumnezeu, nimic nu este întâmplare. Din partea noastră însă, de obicei nu putem vedea tiparul, iar Biserica ne avertizează să nu ne prefacem că putem.
Credincioșii povestesc adesea despre o întâlnire întâmplătoare care le-a schimbat viața, o întârziere care s-a dovedit că i-a ocrotit sau un verset ajuns la momentul potrivit. Biserica nu descurajează recunoștința pentru asemenea experiențe. Ce descurajează este prefacerea lor într-un sistem de semne. Evangheliile dau două motive de prudență. În Luca 13:1-5 ascultă în Biblia audio, Iisus este întrebat despre cei omorâți când a căzut un turn și refuză să citească moartea lor ca măsură a vinovăției. În Ioan 9:1-3 ascultă în Biblia audio, El spune că orbirea unui om nu este rezultatul păcatului cuiva. Întâmplările nu vin cu o explicație tipărită.
O regulă utilă este că interpretăm întâmplările mai sigur în retrospectivă, și cu mulțumire, decât în perspectivă, ca porunci. Omul care spune „văd acum că Dumnezeu avea grijă de mine atunci” vorbește în limba Psalmilor. Omul care spune „Dumnezeu îmi spune să-mi las familia din cauza celor întâmplate azi” este într-o poziție diferită și mai primejdioasă. Aceasta din urmă este genul de citire sigură de sine pe care Părinții o numesc risc de înșelare (vezi înșelarea duhovnicească) și pe care un preot este rugat să ajute să o verifice.
Cum se leagă pronia de suferință?
Aceasta este cea mai grea întrebare, iar Biserica nu se preface că îi răspunde deplin. Insistă însă asupra câtorva lucruri. Suferința nu este un cod pentru păcat. Hristos Însuși a suferit și le-a spus ucenicilor că cei ce Îl urmează vor avea necazuri. Dumnezeu nu este autorul răului, dar este cu cel ce suferă, iar Crucea arată că El intră în întuneric, nu rămâne departe de el.
Părinții țin și că Dumnezeu poate preface suferința în vindecare. Aceasta nu este un motiv de a o căuta sau de a o explica altora. Un om la o înmormântare are nevoie de companie înainte de explicație. Păstorii ortodocși sunt în general prudenți să spună celui îndoliat că aceasta face parte din planul lui Dumnezeu, fiindcă propoziția poate suna ca o acuzație împotriva lui Dumnezeu sau a celui îndoliat. Prezența este mai credincioasă proniei decât teoria. Pentru grija Bisericii față de cei ce mor și de cei îndoliați, vezi experiențele de aproape moarte, o viziune ortodoxă și raiul și iadul în gândirea ortodoxă.
Mângâierea proniei este că suferința nu este în afara grijii lui Dumnezeu, iar ultimul cuvânt aparține învierii. Psalmii sunt plini de plângere: tradiția îngăduie strigătul și oprește deznădejdea.
Cum să-și citească credinciosul propria viață?
Cu smerenie și recunoștință și cu ajutor. Primul obicei este mulțumirea, pe care o deprinde slujba Bisericii: la Sfânta Liturghie, preotul cheamă poporul să mulțumească Domnului, iar poporul răspunde că este cu adevărat cuvenit și drept (vezi Sfânta Liturghie despre cum se țin slujbele). Al doilea este rugăciunea înainte de hotărâri, cerând lui Dumnezeu lumină și apoi lucrând cu cea mai bună judecată de care dispui. Al treilea este sfatul. Biserica îndeamnă pe omul care are de făcut o alegere mare să vorbească cu un preot sau cu un părinte duhovnicesc (vezi părinții duhovnicești și stareții).
Al patrulea obicei este dispoziția de a ține tâlcuirile ușor. Credinciosul poate spune: „Aceasta poate să fi fost mila lui Dumnezeu”, rămânând deschis la posibilitatea că se înșală. Este opusul citirii sigure de sine a semnelor și este mai aproape de ceea ce înțeleg Părinții prin smerenie (vezi smerenia în creștinismul ortodox). Apără și de greșeala opusă a cinismului, în care orice întâmplare este fără sens.
În sfârșit, ascultă Scriptura, cel mai sigur loc în care auzi ce spune Dumnezeu. Biblia audio face Psalmii și Evangheliile ușor de auzit, iar calendarul bisericesc însemnează citirile fiecărei zile. Biserica nu pretinde că explică orice întâmplare, dar dă un chip de viețuire în care încrederea este cu putință.
