Ce înseamnă sfințenia în Biserica Ortodoxă?
Cuvântul grecesc hagios și corespondentul lui slavon înseamnă „pus deoparte” și, până la urmă, „aparținând lui Dumnezeu”. Scriptura înrădăcinează sfințenia în Dumnezeu Însuși: „Sfinți să fiți, căci Eu sunt sfânt” este porunca pe care Petru o preia din Lege (1 Petru 1:15-16 ascultă în Biblia audio). Tradiția ortodoxă adaugă că sfințenia nu este mai întâi o izbândă omenească. Este viața lui Dumnezeu împărtășită unui om, pe care Părinții o numesc theosis, adică îndumnezeire. Petru însuși spune că credincioșii se fac părtași dumnezeieștii firi (2 Petru 1:4 ascultă în Biblia audio).
Aceasta schimbă felul în care ne închipuim un sfânt. Sfântul nu este un om care n-a păcătuit niciodată sau care a ajuns la un dosar fără pată. Este un om prin care strălucește lumina lui Hristos, fiindcă a încetat să se apere de ea. Tradiția este categorică: drumul până acolo trece prin pocăință. Pavel se numește pe sine cel dintâi dintre păcătoși (1 Timotei 1:15 ascultă în Biblia audio), iar sfinții cei mai iubiți ai Bisericii, precum Maria Egipteanca și tâlharul răstignit lângă Hristos, sunt pomeniți mai ales ca oameni care s-au întors.
Din acest motiv, răspunsul ortodox la întrebarea „Sunt sfinții desăvârșiți?” este nuanțat. Sunt desăvârșiți în sensul că dragostea i-a umplut, și nedesăvârșiți în sensul că rareori s-au gândit așa. Sfinții se numesc de obicei pe ei înșiși cei mai răi păcătoși, nu din politețe, ci pentru că, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât văd mai limpede ce este încă nevindecat. Acesta este înțelesul practic al smereniei în creștinismul ortodox.
Sunt toți creștinii sfinți?
În Noul Testament, da. Pavel scrie sfinților din Efes, sfinților din Filipi și sfinților din Roma și are în vedere membrii obișnuiți ai bisericilor, cu toate defectele lor (vezi Efeseni 1:1 ascultă în Biblia audio). Botezul și Mirungerea așază omul în Trupul lui Hristos și încep o viață menită să sfârșească în sfințenie (vezi Mirungerea, pecetea Duhului). Biserica Ortodoxă folosește „sfânt” în două sensuri: sfinții pe care îi numim, a căror proslăvire a declarat-o Biserica, și întregul trup al credincioșilor chemați să devină ceea ce sfinții numiți sunt deja.
De aceea sfințenia nu este tratată ca o meserie a monahilor. O mamă care veghează lângă un copil bolnav, un lucrător care refuză mita, un convertit care iartă o rană veche merge pe același drum ca sfinții proslăviți, la o treaptă mai puțin vizibilă. Epistola către Evrei îi înfățișează pe credincioși înconjurați de un nor mare de martori (Evrei 12:1 ascultă în Biblia audio), iar Apocalipsa arată o mulțime din toate neamurile stând înaintea tronului (Apocalipsa 7:9 ascultă în Biblia audio). Mulțimea este mult mai mare decât orice calendar.
Cum recunoaște Biserica Ortodoxă un sfânt?
Biserica Ortodoxă spune că numai Dumnezeu face un sfânt. Lucrarea Bisericii este să recunoască ce a făcut Dumnezeu. În primele veacuri nu exista o procedură formală: creștinii se adunau la mormintele mucenicilor în ziua morții lor, iar obiceiul pomenirii s-a răspândit de acolo. Cu timpul, aprobarea de către episcop a unei asemenea cinstiri locale a devenit cea dintâi formă a ceea ce se numește acum proslăvire.
Tiparul modern, așa cum îl descrie Biserica Ortodoxă din America, începe cu credincioșii. Oamenii se roagă unei persoane, merg la mormânt, cer mijlocire și comandă icoane. De obicei episcopul eparhiot este rugat apoi să cerceteze chestiunea, iar o comisie cercetează viața și scrierile persoanei și raportează Sinodului, care hotărăște dacă o proslăvește. Comisia verifică dacă învățătura persoanei a fost pe deplin ortodoxă și dacă viața ei arată rodul Evangheliei. Dacă Sinodul încuviințează, după o slujbă de pomenire urmează Vecernia și Utrenia în cinstea sfântului, se dezvelește o icoană, se publică o viață și se fixează o zi în calendar.
Minunile pot porni procesul, dar nu sunt cerute. Spre deosebire de practica romano-catolică, ce cere un număr stabilit de minuni verificate, Biserica Ortodoxă a proslăvit sfinți care n-au avut nicio minune cunoscută. Biserica Rusă arată procesul la scară mare: din anii 1990, o comisie sinodală a cercetat cazurile celor care au pătimit pentru credință sub comunism, iar în anul 2000 un Sinod al Episcopilor l-a proslăvit pe Țarul Nicolae al II-lea și familia sa împreună cu mulți alți noi mucenici (vezi noii mucenici și mărturisitori ai Rusiei). Nici moaștele neputrezite nu sunt cerute (vezi de ce cinstesc ortodocșii moaștele).
Ce feluri de sfinți cinstește Biserica?
Calendarul grupează sfinții după felul în care L-au urmat pe Hristos. Mucenicii au mărturisit pe El prin moarte, iar mărturisitorii prin suferință fără moarte. Ierarhii sunt episcopii, precum Nicolae, Vasile și Ioan Gură de Aur, care au călăuzit Biserica. Cuvioșii sunt monahii, bărbați și femei care și-au dat viața rugăciunii și pocăinței. Drepții sunt mireni căsătoriți sau clerici, precum Ioachim și Ana, Zaharia și Elisabeta, iar în veacurile următoare mulți alții. Alții sunt doctorii fără de arginți, care îi tămăduiau pe cei săraci fără plată, și cei pe care Biserica îi numește întocmai cu Apostolii pentru lucrarea lor misionară, precum Constantin și Elena.
Printre ei sunt unii care l-ar putea surprinde pe un nou-venit. Biserica cinstește pe nebunii pentru Hristos, care au primit disprețul public ca drum ascetic (vezi nebunii pentru Hristos și sfințenia simplă); foști infractori; și o seamă care au început ca prigonitori. Patriarhul Tihon al Moscovei, mărturisitor sub statul sovietic timpuriu, se așază în tradiția ierarhilor (vezi Sfântul Tihon al Moscovei). Rostul varietății este că sfințenia n-are un singur stil: este aceeași viață în felurite firi și împrejurări.
Dar „sfinții nesfinți” și sfinții din strană?
O vorbă auzită în mediile ortodoxe spune că sfinții sunt păcătoși care n-au încetat să se pocăiască. Tradiția nu se rușinează de greșelile sfinților. Sfântul Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, iar Sfântul Pavel a prigonit odinioară Biserica. Vieți ale unor sfinți mai târzii înregistrează mânie, mândrie și căderi lungi, biruite prin străduință și har. Felul obișnuit al Bisericii de a povesti asemenea lucruri nu este de a scuza greșelile, ci de a arăta ce poate face Dumnezeu cu ele.
Aceeași logică dă naștere ideii de sfinți din strană: credincioși fără nume a căror sfințenie este ascunsă, care vin cu credincioșie la slujbe, se roagă acasă, țin posturile și au grijă de aproapele. Nimeni nu îi canonizează, iar cei mai mulți nu se așteaptă să fie pomeniți. Sărbătoarea Tuturor Sfinților, ținută în duminica de după Cincizecime, cinstește pe toți cei ce au plăcut lui Dumnezeu, cunoscuți și necunoscuți. Este o amintire că calendarul este un eșantion. Pentru ridicarea după o cădere gravă, pe care sfinții au înfățișat-o adesea, vezi pocăința după un păcat greu.
Cum să se raporteze creștinii ortodocși la sfinți?
Creștinii ortodocși cinstesc pe sfinți, nu li se închină. Închinarea se cuvine numai lui Dumnezeu, în timp ce sfinții sunt cinstiți ca prieteni ai lui Dumnezeu, vii în El și care se roagă pentru noi. Temelia acestei practici este învățătura Bisericii despre comuniunea sfinților: Biserica îi cuprinde pe cei de pe pământ și pe cei adormiți întru Hristos. Cererile către sfinți sunt pur și simplu cereri de rugăciune, ca atunci când rogi un prieten (vezi rugămintea către sfinți de a se ruga pentru noi).
Cel mai folositor mod de a începe este să înveți viețile. Multe parohii citesc sfântul zilei la slujbe, iar calendarul zilnic îi numește (vezi calendarul bisericesc). Alege un sfânt a cărui poveste îți vorbește, citește cum s-a luptat și cere rugăciunile lui. Mulți ortodocși țin acasă icoanele sfinților lor ocrotitori, aprind o lumânare de ziua sfântului și vin la Sfânta Liturghie în zilele de praznic (vezi Sfânta Liturghie).
A citi vieți de sfinți alături de Scriptură este un bun obicei. Biblia audio este un mod comod de a auzi Evangheliile și epistolele pe care sfinții înșiși le-au iubit. Un preot poate ajuta un începător în privința sfinților pe care să-i citească mai întâi și a cum să li se roage, fiindcă îndrumarea potrivită depinde de om.
